Cele 6 obiceiuri ale oamenilor cu multă empatie

Trăim în epoca empatiei?

Dacă credeți că ați auzit cuvântul “empatie“ peste tot, aveți dreptate. Până și oamenii de știință, liderii de afaceri, experții în educație și activiștii politici îl pronunță astăzi. Dar totuși, există o întrebare vitală care trebuie pusă mai des: cum îmi pot dezvolta propriul meu potențial empatic? Empatia nu este doar o modalitate de a extinde granițele universului nostru moral. Conform unor noi cercetări, este un obicei pe care îl putem cultiva pentru a îmbunătăți calitatea propriei noastre vieți și chiar mai mult de atât.

Dar ce este empatia? Este capacitatea de a ne pune în locul celuilalt pentru a-i înțelege sentimentele și punctele de vedere, înțelegere cu care să ne ghidăm acțiunile. Aceasta este diferită de bunătate și milă. Și să nu o confundam cu Regula de Aur, “ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” căci, după cum spunea George Bernard Shaw, oamenii s-ar putea să aibă alte gusturi sau alte nevoi. Empatia este în legatură cu descoperirea acelor gusturi sau nevoi.

Empatia provine dintr-o schimbare revoluționară în știința modului în care înțelegem natura umană. Punctul de vedere în care se spune că suntem în esență creaturi cu auto-interes și egoism este ferm dat la o parte de dovezile că suntem Homo empathicus, legați întru empatie, cooperare socială și ajutor reciproc.

Empatia este capacitatea de a ne pune în locul celeilalte persoane.

Creierul empatic.

În ultimul deceniu, cercetători în neuroștiință au descoperit a zecea secțiune a “circuitului empatic” din creier care, dacă este deteriorat, poate să ne diminueze capacitatea de a înțelege ce simt alte persoane. Biologi precum Frans de Waal, au arătat că suntem animale sociale care am evoluat în mod natural pentru a avea grijă unul față de celălalt. Psihologii au arătat că suntem făcuți pentru a manifesta empatie datorită relațiilor puternice de atașament din primii doi ani de viață.

Dar, dezvoltarea empatiei nu se oprește în copilărie. Crește de-a lungul vieții și poate fi folosită ca forță radicală pentru transformarea socială. Cercetările din sociologie, psihologie, istorie dezvăluie cum putem să facem ca empatia să fie o atitudine si o parte a vieții noastre de zi cu zi, astfel îmbunătățind viețile celor din jurul nostru. Iată cele 6 obiceiuri ale oamenilor empatici!

Suntem făcuți pentru a manifesta empatie datorită relațiilor puternice de atașament din primii doi ani de viață.

Obiceiul nr. 1: Să cultivăm grija față de ceilalți.

Oamenii cu multă empatie au o grijă de neoprit față de ceilalți, chiar și față de străini. Ei stau de vorbă cu persoana de lânga ei în autobuz, păstrând acea curiozitate naturală pe care cu toții o avem în copilărie, dar care societatea se pricepe de minune să o îndepărteze din noi. Ceilalți sunt mai interesanți pentru ei decât sunt ei înșiși, dar nu ies ca să îi interogheze, respectând sfatul istoricului Studs Terkel: “Nu fiți examinatori, fiți cercetători interesați”.

Grija față de ceilalți ne dezvoltă empatia când vorbim cu oamenii care sunt, de obicei, din afara cercului nostru social, oameni cu experiențe de viață și viziuni asupra lumii foarte diferite de ale noastre. Martin Seligman spune că empatia este puterea de caracter cheie care ne sporește satisfacția vieții. De asemenea, este un leac util pentru vindecarea singurătății cronice de care suferă o treime din oamenii care trăiesc în țările așa-zis foarte civilizate.

Astfel, cultivarea empatiei are nevoie de mai mult decat o scurtă discuție despre vreme. În acest fel, putem înțelege lumea din interiorul minții celeilalte persoane. Ne întâlnim cu persoane străine în fiecare zi, precum poștașul care ne livrează corespondența sau noul angajat care întotdeauna ia prânzul de unul singur. Să încercăm să purtăm o conversație cu cel puțin o persoană straină pe săptămână! Tot ceea ce se cere este să avem curaj.

Să ne dezvoltăm empatia stând de vorbă cu oameni din afara cercului nostru social zilnic.

Obiceiul nr. 2: Să ne punem la îndoială prejudecățile și să ne descoperim asemănările.

Cu toții avem prejudecăți în legătură cu ceilalți și etichetăm astfel: “fundamentalist musulman” sau “mamă înstărită”, care ne fac să nu le apreciem individualitatea. Oamenii cu multă empatie își pun la încercare și la îndoială preconcepțiile și prejudecățile căutând să vadă ceea ce au în comun cu oamenii mai degrabă decât ceea ce ii separă de ei. Unul din episoadele istoriei țării noastre arată cum au fost, și încă mai sunt, relațiile dintre etnii.

În America, Claiborne Paul Ellis s-a născut într-o familie săracă de albi în Durham, Carolina de Nord, în 1927. Fiindu-i greu să se întrețină lucrând într-un garaj și crezând că afro-americanii sunt cauza tuturor problemelor lui, a mers pe urmele tatălui său și s-a înrolat în Ku Klux Klan, ajungând, în cele din urmă, în poziția înaltă de Ciclop Exaltat în filiala locală a KKK.

În 1971 a fost invitat, ca cetățean local remarcabil, la o întrunire a comunității ce a durat zece zile, pentru a aborda tensiunile rasiale din școli și a fost ales pentru a conduce un comitet coordonator împreună cu Ann Atwater, o activistă de culoare pe care o disprețuia. Însă, lucrând cu ea și-a spulberat prejudecățile în legătură cu afro-americanii. A observat că ea împărtășea aceleași probleme ale lipsurilor materiale cu ale lui. “Începeam să mă uit la acea persoană de culoare, să dau mâna cu ea și să o văd ca pe o ființă umană,” își amintea de experiența lui din comitet. “Mă simțeam ca și când mă nășteam dinnou.” În ultima noapte a întâlnirilor, a stat în fața a o mie de oameni și și-a rupt carnetul de membru din Klan.

Ellis a devenit mai târziu organizatorul forței de muncă într-un sindicat unde 70% din membri erau afro-americani. El și Ann au ramas prieteni pentru tot restul vieții lor. Iată un exemplu foarte bun pentru a arăta puterea empatiei care învinge ura și ne schimbă modul de a gândi.

Ann Atwater și C. P. Ellis ne-au arătat modul în care empatia poate învinge ura și ne schimbă modul de a gândi.

Obiceiul nr. 3: Să ne punem în locul celeilalte persoane.

Credeți că alpinismul pe gheață și zborul cu parapanta sunt sporturi extreme? Atunci, încercați să experimentați empatia, cea mai dificilă și, probabil, cea care ne împlinește cel mai mult, dintre toate. Oamenii foarte empatici își dezvoltă empatia prin experiența directă a vieții celorlalți, punând în practica proverbul amerindian, “mergi câțiva kilometri în mocasinii altui om înainte să-l critici.”

George Orwell este un alt exemplu care ne inspiră. După ce a lucrat câțiva ani ca ofițer în poliția colonială din Birmania Britanică, în anii ’20, Orwell s-a întors acasă, în Marea Britanie, hotărât să descopere cum era viața pentru cei care trăiau la marginile societății. “Am vrut să mă adâncesc, să mă introduc direct printre cei oprimați”, scria. Astfel că s-a îmbrăcat ca un vagabond cu haină și pantofi ponosiți și a trăit pe străzile din estul Londrei împreună cu cerșetori și vagabonzi. Rezultatul, consemnat în cartea sa Sărac în Paris și Londra, a fost o schimbare radicală în credințele, prioritătile și relațiile sale. Nu numai că și-a dat seama că acei oameni fără adăpost nu erau niște “bandiți betivi”, ci și-a făcut noi prieteni, și-a schimbat punctele de vedere asupra inegalității și astfel, a adunat material literar de superbă calitate. A fost cea mai mare experiență de călătorie a vieții sale. Și-a mai dat seama că empatia nu numai că face bine, ci ne face bine, de asemenea.

Totuși, putem să efectuăm propriile noastre experimente. De exemplu, dacă suntem practicanți religioși, putem să “schimbăm cultul” și să participăm la slujbe diferite de ale noastre. Chiar dacă sunteți atei, încercați să mergeți la ceremoniile bisericești. Petreceți-vă următorul concediu făcând voluntariat într-un sat sau într-o țară în curs de dezvoltare. Mergeți pe calea despre care vorbea filozoful John Dewey: “orice formă autentică de educație vine din experiență.”

Dacă sunteți practicanți religioși, încercați să practicați și alte religii în afară de religia proprie.

Obiceiul nr. 4: Să ascultăm cu atenție și să ne deschidem.

Există două caracteristici necesare pentru a putea conversa cu empatie. Una dintre ele este de a stăpâni arta ascultării radicale. “Ceea ce este esențial”, spune Marshall Rosenberg, psiholog și fondator al comunicării non-violente (CNV), “este capacitatea noastră de a fi prezenți la ceea ce se întâmplă cu adevărat în interior – la sentimentele, la nevoile unice pe care o persoană le trăiește în acel moment.” Oamenii cu multă empatie ascultă bine pe ceilalți din jur și fac tot ce se poate ca să înțeleagă starea lor emoțională și nevoile pe care le au, indiferent dacă este vorba de un prieten care tocmai a fost diagnosticat cu cancer ori soția care este supărată că iar lucrează până noaptea târziu.

Dar a asculta nu este niciodată îndeajuns. A doua caracteristică este să ne facem pe noi înșine vulnerabili. Pentru a crea o legătură empatică puternică este vital să ne înlăturăm măștile și să fim sinceri cu sentimentele pe care le avem față de cineva. Empatia este un drum cu două sensuri care, în cel mai bun caz, este construit pe înțelegerea reciprocă – pe interschimbul dintre cele mai importante credințe și experiențe pe care le avem.

Organizația Cercul Parental Israelo-Palestinian a pus toate acestea în practică aducând laolaltă familiile îndoliate ale ambelor părți ale conflictului, ca să se întâlnească, să asculte, să comunice. Atunci când și-au povestit cum au murit cei dragi, deși se aflau în părți opuse din punct de vedere politic, și-au dat seama că împărtășesc aceeași durere, același sânge și i-au ajutat să-și creeze una dintre cele mai puternice mișcări de construire a păcii la nivel local, din lume.

Povestind împreună permite familiilor să realizeze că împărtășesc aceeași durere.

Obiceiul nr. 5: Să inspirăm acțiunile în masă și schimbările sociale.

Noi, de obicei, presupunem că empatia are loc la nivel individual, însă oamenii cu multă empatie înțeleg că aceasta poate fi, de asemenea, un fenomen de masă care aduce schimbări sociale fundamentale.

Să ne aducem aminte de mișcările împotriva sclaviei din secolele XVIII și XIX de pe ambele părți ale Atlanticului. Jurnalistul Adam Hochschild ne spune: “Aboliționiștii nu și-au pus speranța în textele sacre, ci în empatia umană”, făcând tot posibilul să se înțeleagă care este adevărata suferință de pe plantații și de pe corăbiile cu sclavi. În egală măsură, mișcarea sindicală internațională a crescut din empatia muncitorilor industriali, uniți datorită faptului că au fost exploatați împreună. Răspunsul public copleșitor față de tsunami-ul din Asia, din 2004, a izvorât din sentimentul empatic de îngrijorare față de victime, a căror situație cu toții am văzut-o în acele imagini cutremurătoare.

Empatia va înflori, cel mai probabil, la o scară colectivă dacă vom planta semințele în copiii noștri. De aceea, eforturile oamenilor cu multă empatie sprijină acest lucru. Un exemplu ar fi grupul canadian Rădăcinile Empatiei, cel mai eficient program de predare a empatiei din lume, de care au beneficiat mai mult de jumătate de milion de școlari. Curriculum-ul lor special este centrarea pe copil, cu accent pe învățarea inteligenței emoționale, iar rezultatele lor includ scăderea semnificativă a agresiunii la locul de joacă și obținerea nivelurilor înalte de realizări academice pe viitor.

Dincolo de educație, marea provocare este să înțelegem cum poate tehnologia rețelelor sociale să cultive empatia pentru a porni acțiuni politice la nivel de masă. Poate că Twitter a reușit să scoată oameni în stradă pentru manifestațiile Ocupați Wall Street-ul și Primăvara Arabă, dar poate, oare, să ne convingă să ne îngrijim mai mult de suferința celor de la distanță, fie că sunt fermieri loviți de secetă în Africa sau generațiile viitoare care vor suporta greul stilului nostru de viață dependent de carbon? Acestea se vor întâmpla numai atunci când rețelele sociale vor distribui nu numai informație, ci și o conexiune empatică.

Obiceiul nr. 6: Să dezvoltăm imaginația volitivă.

O ultimă caracteristică (și nu cea de pe urmă) a oamenilor cu multă empatie este aceea că ei fac mai multe decât să empatizeze numai cu cei care suferă. Noi avem tendința să credem că empatia este rezervată numai pentru cei care trăiesc la marginea societății sau pentru cei care suferă. Aceasta este necesară, dar nu este numai atât.

Este necesar să empatizăm și față de oamenii cu care nu împărtășim aceleași opinii sau crezuri, sau care ne pot fi “dușmani” într-un fel sau altul. Dacă sunteți un militant cu privire la încălzirea globală, ar merita să vă puneți în locul directorilor companiilor petroliere, pentru a le înțelege modul de a gândi și motivațiile, dacă doriți să dezvoltați strategii eficiente ca să îi trimiteți în direcția dezvoltării energiilor regenerabile. Un pic de “empatie instrumentală” (cunoscută uneori sub numele de “antropologie de impact“) poate ajuta pe termen lung.

Empatizarea cu adversarii este, de asemenea, o cale spre îngăduința socială. Așa gândea Gandhi în timpul conflictelor dintre musulmani și hinduși care a condus la independența Indiei în 1947, atunci când a declarat “Eu sunt musulman, și hindus, și creștin, și evreu!”.

Și organizațiile trebuie să aibă voință în gândirea lor empatică. Bill Drayton, renumitul “părinte al antreprenoriatului social”, consideră că, în era schimbărilor tehnologice rapide, a avea măiestria empatiei este cheia capacității de supraviețuire în afaceri pentru că stă la baza lucrului în echipă și a conducerii de succes. Foarte influenta sa Fundație Ashoka a lansat inițiativa Start Empatia prin care își promovează ideile în mediul de afaceri, la nivel de conducere, politicienilor și educatorilor din întreaga lume.

Secolul XX a fost Era Introspecției, în care cultura terapiei self-help ne-a încurajat să credem că cel mai bun mod de a înțelege cine suntem este să ne uităm în noi înșine. Dar ne-a lasat uitându-ne la propriile noastre abdomene. Secolul XXI, în schimb, ar trebui să devină Era Empatiei, în care ne descoperim pe noi înșine nu numai prin auto-reflecție, ci și prin interesul față de viețile celorlalți. Avem nevoie de empatie pentru a ne revoluționa altfel. Nu printr-o revoluție de modă veche construită prin legi noi, instituții sau politici, ci printr-o revoluție radicală a relațiilor interumane.