Tacerea dinaintea furtunii – calatorie fotografica

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

Dintre muntii pe care i-am vizitat, cutreierat de la noi, pe Muntii Bucegi i-am cam ocolit. Am fost prin sud, la Claia de Piatra de la Lespezi, la Urlatoarea, prin Diham, mici trasee. Dar nu m-am aventurat, inca, pe creasta, pe platoul Bucegilor. Mi s-a spus, si am trait-o si pe pielea mea, ca acesti munti sunt foarte incarcati atat energetic cat si emotional. Sunt foarte furtunosi de multe ori. Acum e soare, cald, frumos, o vara linistita, iar peste cateva ore, sau minute, incep furtunile, mai ales pe marile varfuri, pe Omu, pe Jepi, pe platou. Dar aici am incercat sa surprind tacerea de printre nori, prin ceata padurii, tacerea dinaintea furtunii. Indraznet, nu-i asa? :D

Am plecat, intr-o dimineata, singur pe un mic traseu de la Gura Diham la Poiana Izvoarelor si un pic dincolo, pe drumul inspre Pichetul Rosu. Vara, in August, e foarte tumultoasa. Ploua cam in fiecare zi cu diferente mari de temperatura. Sunt furtuni care strabat platoul tunand si fulgerand, ceata care invaluie versantii muntosi si vaile dintre ei. O adevarata drama se dezvaluie acolo! :)

M-am gandit ca ar fi un moment bun de realizare a unei noi calatorii fotografice, mai ales ca simteam nevoia de un pic de singuratate pentru a-mi pune gandurile in ordine. Traseul a fost unul foarte pitoresc. Am o placere deosebita de a merge prin padurile de fag.

La inceputul drumului mi-am propus sa documentez un pic excursia, sa fac niste poze simple doar pentru a arata pe unde am fost. Vroiam sa le arat si prietenilor. Dar se pare ca padurea este mai mult de atat. Din pacate, si acest lucru regret, nu am folosit trepiedul deloc. Eram si un pic in graba. Nu vroiam sa zabovesc prea mult pe drum si nu din cauza ca eram singur in padure, ci pentru ca jos, in complexul Gura Diham inca se desfasura intrunirea marilor montaniarzi din Romania, cei care mergeau pe trasee de concurs prin anii ’80. Multi veterani ai muntilor nostri erau acolo, printre care si Cristian Apostol.

Inainte sa ajungem la Gura Diham am stabilit ca merg singur sau cu cineva pe traseu pana la Malaiesti, insa m-am razgandit. Nu era timp si pentru asta. Calatoria asta o voi face alta data.

Bun, sa ne intoarcem la momentele din padure de pe traseul catre Poiana Izvoarelor, am spus ca padurea era mai mult decat o simpla padure. Acolo, cineva cu o deschidere emotionala poate sa traiasca niste stari foarte interesante, stari, chiar, de binecuvantare, uimire etc. Inima, parca, se umple de sentimente de o natura superioara celor de zi cu zi, menite sa implineasca sufleteste si sa impinga fiinta umana la mari realizari.

Tacerea din padurile de fag, mai ales, mi se pare ceva dincolo de capacitatea de a-mi explica. E o tacere pura, simpla, ca un balsam pentru mintea si inima agitata din timpul activitatilor zilnice. Imi aduc aminte ca la un moment dat, ca doctorul Deepak Chopra spunea despre meditatie niste lucruri care m-au impactat, care mi-au ramas in minte. Unul din acele lucruri era despre “pauza dintre ganduri”. Spunea ca acolo trebuie sa ne fixam si ca trebuie sa o marim daca vrem sa atingem starea de meditatie. A fost ceva revolutionar pentru mine. Am incercat sa pun in practica si intr-adevar da roade. Mintea odata concentrata pe momentul prezent si iesita din firul ademenitor al gandurilor subiective despre lucruri din trecut si lucruri din viitor, poate intr-adevar sa primeasca niste informatii valoroase. Devenim fiinte care ne traim viata intr-un mod superior, cu un continut bogat, o viata launtrica implinita.

Cand creezi ceva esti implinit. Simti in adancul sufletului o implinire care nu are margini temporale. Nu o poti incadra in trecut si nici in viitor, dar ai vrea sa mai traiesti asa ceva inca odata. In momentul tacerii creativitatea iese la iveala, mintea umana, parca, reflecta ca o oglinda marile simfonii universale. Ba chiar in viata de zi cu zi, lucrurile pe care le facem le putem face diferit, inteligent, superior, si noi insine suntem uimiti de ceea ce putem face, de iscusinta pe care o avem, si de cum putem face lucrurile. Aceasta numai dupa urma simplei pauze dintre ganduri.

Am incercat si altora sa povestesc despre aceasta, despre focusarea, concentrarea in acest “spatiu”, sa-i spunem, si se pare ca putini au urechi sa auda. Fiecare cu cautarile lui, dar majoritatea inca se mai poticnesc, cand altii au trecut usor de unele din aceste poticneli.

Dar sa revenim in padure. :) Cum omul invata de la natura foarte multe, asa mi-am propus si eu sa invat. Si fiind agitat intr-un loc ca acela, intr-o padure unde domnea o tacere mormantala dar nu intr-atat de sumbra incat sa ma sperie de moarte :P , am decis sa fac la fel, sa tac (in mine insumi, bineinteles :D ). Fotografia e, in continuare, pentru mine un mod de a-mi focaliza mintea spre lucruri superioare, creative. Si aici am zis ca nu strica daca incerc sa fac niste poze mai creative decat mi-am propus la pornirea pe traseu. Padurea si atmosfera sa m-au indemnat. Interesant este ca cu cat urcam, negura din padure se densifica usor-usor. Intram intr-o atmosfera innorata de pe acel versant impadurit.

Am ales, din multe fotografii pe care le-am facut acolo, cateva dintre cele mai reusite si semnificative pentru acest subiect. Verdele padurii, negura, copacii.. toate indeamna la o interiorizare profunda, la linistire, la concentrare activa, dar calma, catre un singur lucru, catre un tot unitar. Se spune ca mari realizari se zamislesc atunci in profunzimile Universului. Muzica are valoare atunci cand are pauze intre note muzicale, la fel cum Lumina are valoare atunci cand apar umbrele.

O prietena m-a intrebat daca procesez imaginile in Photoshop sau nu. Aceasta intrebare mi s-a parut ca are scopul de a afla daca sunt imagini facute autentic numai din aparat sau, ca sa arate asa, le manipulez in Photoshop, adica daca sunt false, oarecum, sau pentru ca poate in conceptia ei le manipulez prea mult. :) I-am raspuns ca le prelucrez in functie de necesitati, foarte mult sau foarte putin, si in functie de mesajul pe care vreau sa-l transmit. La fel se intampla si cu o pictura sau o sculptura, cu orice lucrare artistica. Sunt lucrate foarte mult sau foarte putin si in functie de tehnica, dar in esenta in functie de mesajul pe care vrea sa-l transmita.

Aceasta chestiune nu e un lucru rau, nu te face mai mult sau mai putin fotograf, mai mult sau mai putin artist. Ansel Adams spunea foarte frumos ca ceea ce conteaza nu este aparatura de fotografie, ci numai cei 12 inci din spatele aparatului.

Exista o uriasa neintelegere, o mare interpretare gresita a acestor lucruri. In primul rand, trebuie sa se inteleaga urmatorul aspect: din aparat niciodata imaginile nu ies si nu vor iesi asa cum ne dorim. Cei care fac fotografie artistica au nevoie de prelucrare in Photoshop sau in Lightroom. Oricum, orice fotograf trebuie sa se confrunte cu aceasta realitate. Daca trage cadrele in format .RAW, sau .CR2 in cazul meu, imaginile vor iesi ca niste simple negative, fara contrast, luminozitate si claritate ajustate. Vor avea un aspect cam “plat”, dar nu intotdeauna, depinde si de profilul pe care i le aplica si de lumina cu care lucreaza. Daca le trage in format .jpeg, in schimb, atunci cu siguranta aparatul le va aplica o prelucrare, vor iesi ajustate. Deci, in orice caz imaginile sunt prelucrate.

Dar sa ne amintim si de zilele filmului fotografic. Cate ore sau zile petreceau fotografii in camera obscura ca sa developeze niste imagini? Si acela tot “Photoshop” se numeste.

In fine, nu i-am explicat mai multe prietenei mele pentru ca am vrut sa scriu despre aceste lucruri aici, ca sa se lamureasca odata pentru totdeauna situatia. Ceea ce eu fac este arta fotografica nu simpla fotografie reprezentativa a locurilor pe unde ma duc, si apoi le postez in Jurnal, ca orice om care mai pleaca in calatorii si face poze. In primul rand, nu face parte din scopul acestui Jurnal. Ce rost are sa scriu despre calatoriile mele daca nu au si o semnificatie aparte? :)

A prelucra niste imagini nu inseamna sa le distrugem sau sa acoperim greselile de incepatori intr-ale fotografiei. Nici pe departe! Fiecare este liber, in primul rand, sa faca de doreste si cum doreste cu imaginile sale, iar in al doilea rand prelucrarea digitala a fotografiilor este necesara pentru a imbogati imaginile facute. Voi posta la un moment dat un tutorial video despre metoda mea de lucru in prelucrarea imaginilor in Lightroom si/sau Photoshop.

Dar sa revenim in padure. :D Mergand in linistea de pe cararea traseului montan, am realizat ca pauza dintre ganduri ma ajuta si sa-mi aduc aminte de mine insumi. Realizez ca daca uit de mine insumi, pot sa comit chiar adevarate neghiobii. Si de ce as uita? :| Si o imagine verticala. Tare mi-au placut ramurile de sus cum veneau, iar lumina printre ele, si mi-am propus sa le includ in compozitie. :D

In linistea de pe carare, cand gandurile inceteaza a mai vorbi, parca timpul sta pe loc. Altfel percep lucrurile. Parca sunt acolo cu totul si simt realitatea acelui loc, acelor lucruri pe care le vad, aud etc. Dar cand mintea mi se umple dinnou cu ganduri, ceea ce percep cu simturile fizice parca e un vis. Lucrurile merg ori cu incetinitorul, ori cu repeziciune, niciodata cum merg ele de obicei. :)

Fotografiile cu siluete de copaci in ceata au un farmec aparte si intotdeauna m-au fascinat.

E un avantaj mare de a fi singur pe traseu, insa din pacate, sau din fericire, nu eram singur. Mai treceau din cand in cand turisti care mergeau spre Izvoare si/sau spre Malaiesti.

Pe unele imagini le-am prelucrat in stil monocrom pentru a dramatiza un pic mai mult mesajul. Altele le-am prelucrat duoton cu ajutorul modulului Split Toning din Lightroom care permite filtrarea usoara cu doua culori sau nuante a imaginii. Atmosfera devine diferita fata de simplul si neutrul alb-negru.

La un moment dat scrisesem despre recreare si recompunere in Natura.

Pe traseu aveam ce fotografia. Incepusem sa ma opresc destul de des ca sa pozez. Mi-am adus aminte ca ma cam grabeam, dar opririle astea dese aveau si ele un avantaj, ca ma mai odihneam. Va las pe voi sa interpretati fotografia de mai sus. ;)

Ce-i drept ma cam fura peisajul, de aceea ma opream des. :) Dar cum sa nu te opresti cand padurea devine din ce in ce mai interesanta? Mi-au placut intotdeauna padurile cu ferigi multe.

Ferigilor le plac umezeala si umbra. Ele prospera in astfel de locuri.

Nu degeaba acest tip de padure se numeste in engleza “temperate rainforest” sau padure din zona temperata unde ploua foarte des, aproape in fiecare zi. Are, intr-adevar, un aspect luxuriant. Unde e multa umezeala e si abundenta creativa. :D Natura creaza continuu.

Si iata ca am ajuns la Poiana Izvoarelor dupa ce am mai marit un pic pasul.  Nu am mai zabovit prea mult pe drum.

Ceata era mai densa decat a fost pe restul traseului. Deja incepuse sa se condenseze pe frunzele copacilor, de acum erau rasinoasele care predominau, si aratau ca niste margele stralucitoare in lumina difuza a negurei. Umiditatea era densa dar revigoranta. Era destul de rece acolo sus si mi-am schimbat repede tricoul deja asudat in timpul traseului.

Dupa pauza binevenita de “reincarcare a bateriilor”, mi-am ales dinnou drumul. Mi-am spus ca aici trebuie sa fie ceva interesant. Padurea era mai misterioasa, mirifica, iar atmosfera impunea respect si momente de liniste totala.

Am mers mai departe pe traseul ce ducea la Pichetul Rosu, spre Malaiesti. Am zis sa il parcurg un pic, desi eram asteptat jos la complex. Nu era problema daca ajungeam la Malaiesti, cu toate riscurile singuratatii de pe traseu, insa la intoarcere era mai greu. Aveam cortul pus in curte la complex. Dar mai tarziu, in acea zi, a inceput sa ploua abundent, asa ca e mai bine ca nu am continuat. Nu imi doream sa ma prinda singur pe traseu. :|

Dar aici, pe aceasta parte a drumului, am descoperit ca padurea devenea si mai interesanta ca pana acum. Brazi si molizi carora le cresteau licheni, negura abundenta si mult mister. Oare pe unde erau ursii care frecventau zona? Asa scria pe pancarta de la Izvoare.

Negura din padure mi s-a parut ca avea doua aspecte: unul cald, care aducea hrana regnului vegetal, si altul rece cu care racorea fierbinteala unei veri caniculare.

Totul este simbioza perfecta. Nimic nu ramane pierdut, totul se transforma si are si semnificatiile sale profunde, sau mai bine spus dimensiunile sale subtile, dincolo de aparente.

Tacerea sobra a padurii era ceva natural, era o stare normala. Acolo puteam sa ma echilibrez. Un refugiu ca acesta imi trebuia neaparat.

Este necesar sa iesim in natura cat mai des nu numai pentru a ne incarca de vitalitate si de a respira aer curat ci si pentru a reveni la starile noastre naturale. O viata agitata in marele oras nu face altceva decat sa ne duca intr-un loc fara iesire: la e ne pierde pe noi insine. Asta este adevarata pierdere.

De asemenea, prietena cu care am vorbit despre Photoshop si prelucrarea imaginilor mi-a mai spus si ca prefera mai mult culorile in fotografie decat alb-negru. Ea este si pictorita, si astfel se intelege preferinta ei.

Mai spun inca odata de ce am facut unele din aceste fotografii in alb-negru (unele din ele sunt si in duoton, doua tonalitati sau culori, nuante). Unele din aceste imagini nu a fost nevoie sa fie in color pentru ca culorile sale erau foarte putin vizibile. Am decis ca e mai bine sa le elimin total sau sa filtrez in duoton. Acele culori mai mult distrageau de la mesajul imaginilor, nu aveau ce cauta acolo, in acele compozitii, cum este aceasta de sus. Nu inseamna ca nu au ce cauta culorile in natura etc., ci doar ca din punct de vedere fotografic aici sunt putin vizibile, sunt in plus si inutile. Cand e prea putina culoare ce rost mai are fotografia sa fie in color?

Doar tonalitatile de baza ma interesau.

Dupa ce m-am intors in complex, dupa cateva ore, a inceput sa ploua foarte ciudat. In cateva secunde incepu sa toarne usor-usor, crescand ritmul pana la torential, tinand cateva zeci de secunde, apoi la fel, in cateva secunde a incetat. Dupa alte cateva secunde de pauza a inceput brusc, a tinut iarasi cateva zeci de secunde (20 sau 30 secunde) si s-a oprit iarasi brusc. M-a lasat cu gura cascata! :D Parca era o ploaie comandata ca si cum ai da drumul de cateva ori la dus. :D

Dupa venirea serii si apoi a noptii a inceput dinnou, dar mai usor, mai putin intensa. Pe la 4 dimineata, insa, s-a intensificat si ploua torential, tuna si fulgera. Eram multi la corturi, in curtea complexului, si am simtit o frica teribila. M-am vazut la cheremul elementelor naturale. Vietile noastre erau in mainile lui Dumnezeu, ca sa zic asa. :) A tinut continuu pana la vreo 7 dimineata cand s-a oprit.

O asemenea furtuna, imi spunea cineva, acolo, nu a mai trait niciodata pe munte.

Apoi, tot restul zilei a fost foarte cald si insorit, chiar daca cerul era, inca, foarte innorat. :)