O Primăvară luminoasă: Picături de lumină

Last Updated on April 8, 2017 by Patrick

Primăvara s-a reîntors. Pământul este ca un copil care știe poezii.
Rainer Maria Rilke.

Am trecut printr-o iarnă alunecoasă. Pământul era ca un patinoar pe care cu toții dansam spre nimic și neimportant. Nu credeam că voi putea trece și de aceasta, dar am ajuns în primăvară.. o primăvară în care curg picături de lumină.

Nu mai știu de ceva timp ce voi întâmpina în viitor, cum îmi va fi destinul dar îmi știu și îmi ascult chemarea. Dincolo de inimă e o voce, cea tăcută a conștiinței care-mi vorbește cu tăcere, nu cu vorbe.

Vreau frumosul, dincolo de orice speranță de reușită în viața cotidiană. Mi se pare transparent și lipsit de substanță dezideratul către mai mult și mi se pare fundamental și veșnic focul ce arde neîncetat și neostoit către lumină, către viața continuă. Majoritatea noastră, ființele umane, ne învârtim și colcăim pe pământ precum titirezele în întuneric, căutând ce? Bani, mașini, case, femei, bărbați, copii, haine luxoase, luxuriantul lux în abundență.. iluzii, halucinații? Nu vedem că acestea se mișcă printre noi, dinstribuindu-ni-le neîncetat? Câtă libertate! Ba, ne dăm seama, însă ne place, ne gâdilă fascinant pe tălpile propriului nostru puerilism…

Focul face lumină. Focul e substanță, dincolo de dansul fascinant al atomilor rotitori către perpetua mortalitate-natalitate.. și înapoi la mortalitate. Un joc de-o șchioapă pâlpâie-n lumina primaverii anunțând sărbătoarea de apogeu estival.

Vreau, de asemenea, bucurie, căci nu tristețea este viața. Când copilul gâtului se naște, adică verbul, cuvântul care luminează, care lămurește, e precum o bătaie din palme întru sferele nemuririi. Așișderea se întâmplă și cu pruncul fizic atunci când e zămislit pe pat de spital, din pântecul mamei (căci astăzi au răsărit ca ciupercile după ploaie creaturi care contestă acest fapt cel puțin biologic, și mă simt responsabil să aduc aminte). E bucurie!

Am fost pe cărări de munte iară. Pajiști pline de flori: ghiocei, viorele, brândușe etc. Ieșeau să salute soarele din pătura de frunze uscate de toamna trecută. Câtă bucurie mi-au inspirat! Zăpadă nu prea mai era, dar flori multe și colorate da. Soarele strălucea puternic pe creste, iar cerul era senin. Pesemne că anunță o vară arzătoare. Să dea Domnul să fiu mai mult pe munte decât în marele oraș ca să nu simt căldura milioanelor de țevi de eșapament care forfotesc pe străzi!

E greu să-ți găsești echilibrul în asemenea tranziții. Dar mai greu este să ți-l menții. Acestea în sensul că vine lent, dar indicat ar fi să ni-l păstrăm. Asta înseamnă să fim imutabili.

De la un timp observ că ceea ce simt, aceea fotografiez. Fotografia pe care o practic arată imagini parcă proiectate dinlăuntrul meu. Atrag situații arhetipale care se concretizează în fotografiile pe care le fac, precum oglinzile care reflectă lumină. Compozițiile nu mai sunt aceleași cu acum doi-trei ani, sunt preschimbate în ceva mai profund. Nu sunt demn de laude, deoarece instantaneele îmi vin în cale, iar eu le răspund imortalizându-le. Vreau, doar, să le înțelegeți mesajul.

Există o parte profundă care vorbește în noi, și aceea e o parte conștientă de o dimensionalitate și o dimensiune intrinsecă aparent de nepătruns. De altfel, nici nu avem cum să ne pătrundem atât de adânc, de îndată ce călătoria în noi și prin noi înșine nu este locală sau nu poate fi localizată nici în timp și nici în spațiu, fie înăuntrul propriilor noastre viscere, ori dincolo de ele. Vorbim de cu totul alte repere. Și totuși, primăvara, acest concept sau convenție intelectuală, ne face să recunoaștem temporalitatea și spațialitatea ca fiind „acasă” sau „familiarul” pentru noi.

Am mers pe un drum, un mic traseu de munte, dus-întors, și căutam să fotografiez frumusețile care tocmai răsăriseră din pământ, de sub frunze. Copii ai naturii ieșiți bucuroși la soare ca pentru a zâmbi și a reîmprospăta aerul din jur. Este ceva plăcut în legătură cu acest anotimp, cu lumina și căldura soarelui care ne mângâie de blândețe. Nu același lucru pot să spun și despre toamnă, pentru că atunci pare că Natura plânge. Lumina curge sub formă de picături de apă. Însă primăvara, lumina curge sub formă de picături de lumină.