Abstractiuni: Stranie Geografie

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

Cand eram mic, la ora de geografie mai obisnuiam sa desenez harti. Ma invatasem sa desenez inclusiv formele crestelor si colinelor muntoase vazute de sus. Imi placea nespus sa trasez acele linii, oarecum abstracte, pe foaie care sa sugereze masivele muntoase pe care le aveam in viziune.

Imi placea, de asemenea, sa desenez texturile copacilor padurilor si toate elementele naturale care ofereau niste contraste deosebite. Contururile si accentele aratau ciudat vazute de sus in viziunea mea. Liniile marcante, care le dadeau forma, sugerau notiunea de copac, notiunea de coronament, notiunea de roca dura si asa mai departe. Dar de unde vin notiunile astea? Le-am inventat pentru a ne sprijini sufleteste pe ele. Ne ofera un comfort animic atunci cand le rostim, daca nu verbal macar mental. Inclusiv ne dau frâu liber la poezie sau proza oricand ne pocneste creativitatea. :) E o legatura tainica, stransa si puternica intre limbaj si imagine. Inclusiv o litera poate deveni un cuvant. Toate marile alfabete au litere ca si cuvinte. Nu sunt simple sunete, sunt insotite.

Privind pe malul lacului, la o altitudine de peste doua mii de metri, observ reflectiile distorsionate pe care mi le reda in fata ochilor si imi aduc aminte de modurile subiective de interpretare a lucrurilor pe care le avem si distorsiunile psiho-emotionale care ni le cauzeaza. A numi corect lucrurile deja pãleste in fata unor asemenea deformari. Nici nu mai cunoastem care e adevaratul sens al lucrurilor. Asta mi se pare a fi ca o amnezie. Si asa imi dau seama, creierul nostru este zilnic, moment de moment, bombardat cu asemenea amnezii, este fortat zi de zi sa uite.

Asa se reduce la tacere imaginatia, asa se reduce la tacere inclusiv bunatatea omului care odinioara ii era fireasca. Acum devine un soi de tabu sau mit social si se vorbeste despre acestea ca si cum s-ar vorbi despre niste lucruri legendare care nu se mai gasesc in istorie sau abstracte, care nu se mai incadreaza in “normalul cotidian”. Asa se urâteste lumea. Dar oare asa devenim absoluti? Nu, este inversul absolutului, cealalta fata a sa, este aneantul.

Fara un spatiu de manifestare a unor lucruri de viata care chiar conteaza nu mai avem baza. Si cand baza e inexistenta totul se naruie: oameni, lucruri, caractere, popoare, traditii, obiceiuri, Natura insasi reactioneaza asupra afectiunilor sale ca sa se vindece. O noua ordine a lucrurilor atunci va domni. E o recompunere.

In fotografia abstracta multi cauta indepartarea de realitate. Mai este un pas pana cand isi vor da seama ca de fapt se apropie de realitate si nu se indeparteaza. Dar le da fiori numai gandul ca totul se naruie si ca poate disparea ca un pres tras de sub picioare. Nu ar mai sti pe ce sa puna piciorul pentru ca totul e nou si nu se mai incadreaza notiunilor din capul lor. Eu ma inclin in fata acestor jocuri vizuale cand vine vorba de abstractiuni. Acolo vad o posibilitate si nu o problema, testul suprem al curajului prin care sesizez ca se poate orice.

Imi aduc aminte de mandalele budistilor tibetani. Acei calugari lucreaza de zor in fiecare zi, sa construiasca acele desene din nisipuri colorate care nu sunt lipsite, totusi, de simetri vizibile, ci din contra, oricine putand sa le sesizeze imediat, ca mai apoi truditorii lor sa le arunce in aer si sa-si naruiasca munca de luni de zile. Nu se opresc aici. Dupa aceea continua lucrul la o alta mandala (acest cuvant inseamna cerc in sanscrita, ca sa sugereze ca se intoarce de unde a plecat) pe care evident ca si pe aceasta o vor spulbera. Bineinteles ca intotdeauna urmatoarea mandala pe care o creeaza, dupa ce au distrus-o pe cea din urma, nu va fi la fel ca precedenta. Si atunci care este morala? Pai artistul ramane artist orisicand, isi pastreaza talentul. De fapt, talentul este ceea ce conteaza si nu creatia. Prin creatia sa artistul isi contempleaza talentul. Este un proces natural. Nu te vezi pana nu te uiti in oglinda. Atunci inveti sa te privesti.

Mandala reprezinta Universul, spun traditiile atat de mult dispretuite de adeptii bancnotelor si telefoanelor mobile din aglomerarile urbane din zilele noastre. Daca ne uitam de sus la un peisaj vom vedea ca muntii nu mai apar asa cum ii vedem de la nivelul lor, sa zicem, ci in formele lor abstracte. Raurile la fel apar precum niste linii curbe si frânte pe alocuri etc. Lacurile, marile, oceanele ca niste pete inchise la culoare sugerand adancimea lor si tot asa… Depinde de unghiul din care observam lucrurile, deci depinde de punctul de vedere, lucrurile se schimba.

Simetrie si abstractizare, caci nimic concret nu se contureaza. Ai zice ca sunt alte dimensiuni dar de fapt, privind de la departare, acestea sunt formele primare, esentiale pe care le are Universul. Dar nu am cautat simetria ci sugestia unor forme care mi s-au parut familiare si cu care m-am jucat pentru a crea aceasta abstracta si distorsionata, intr-o oarecare masura, imagine a unui peisaj de munte. Aceste forme pe care le recunosc au aparut intr-o asezare compozitionala care invita la reflectii. Cum altfel sa ne regasim decat mergand in Natura? Cum altfel sa reflectam decat observand Natura si reflectand dupa cum ne invata, dupa cum ne aminteste, reflectand ca ea? Cum altfel sa ne reintoarcem in noi decat reintorcandu-ne la Natura? Traim intr-o lume naturala si, macar prin afinitate vibratorie sa fim naturali, noi insine? Atunci toate posibilitatile, care, de obicei, ni se par ceva abstract, ni se deschid si totul spre binele nostru.

Natura ne invata si ne reaminteste desavarsirea. :)