Pretentia si Atentia

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

As spune: “Pretentia este dusmanul fotografiei.. Atentia este prietenul fotografiei.”

La inceput, foarte multi tanjim sa fotografiem apusuri, rasarituri, in coloritul lor special care uimeste pana la lacrimi, daca se poate sa imortalizam momentele pe munte sau la mare si sa le putem contempla si sa ne putem, mai apoi, mandri cu o fotografie de portfoliu si una foarte reusita. Insa aceste momente sunt oarecum rare. Aceste lucruri suna mai degraba a fotografie comerciala, mercantilista in felul ei, aidoma cerintelor comerciale ale marilor companii sau agentii de turism.

De cele mai multe ori, momentele fotografice nu sunt cum am vrea noi sa fie, ci diferite si bogate in esenta, in totalitate. Inclusiv cele “de revista” apar cand vor ele. Din pacate, avem pretentia, intr-adevar, sa facem anumite fotografii pe care ni le dorim, mai ales daca mergem in natura. De altfel este si normal sa si fotografiem, de multe ori nefiind atenti la ceea ce ne inconjoara. Asteptam sa imortalizam natura in anumite momente, in anumite feluri. Astfel ca pretentiile noastre nu coincid cu ceea ce ar trebui sa fotografiem. Pe teren mi se intampla des ca momentul fotografic sa ma gaseasca pe mine, in loc sa il gasesc eu pe el. Asta inseamna ca sunt pe cale de a asculta, de a deveni un fotograf adevarat, nu unul pretentios, sau in termeni englezesti “wannabe”.

Cele mai decisive momente sunt intalnite, descoperite numai intr-o stare de atentie sporita, constanta (indicat este), o atentie distributiva in toate partile. Nimic nu trebuie sa scape. Acel moment decisiv al lui Cartier-Bresson este exemplul concludent pentru ceea ce vreau sa spun. Nimeni nu ar putea sa fotografieze astfel de momente daca ar visa la acel moment.

Atentia este deci, prietenul fotografiei si nu numai. Este prietenul oricarui om care vrea sa traiasca din plin viata. Am descoperit ca daca fortez nota pe teren, daca imi impun reguli, daca imi calculez ceea ce doresc sa obtin, de foarte putine ori imi iese, daca imi iese. Lucrurile nu coincid intotdeauna cu ceea ce este de fapt. Am decis, mai apoi, sa merg la locul respectiv si sa vad ce pot gasi acolo. Tot ceea ce trebuie sa fac este sa ma duc, sa cooperez cu momentele si sa fac fotografiile care ma cheama sa le fac. Intru la unison cu Natura, cu momentele.

In ultimele calatorii pe care le-am intreprins am gasit lucruri care mi-au umplut inima si mi-au linistit mintea de toate grijile, pretentiile, preconceptiile si asteptarile pe care le aveam. Dar oare cand eram copil nu asta faceam? Cand ieseam la joaca, mergeam cu un catalog dupa mine unde bifam ceea ce vroiam sa obtin? Mergeam cumva cu o “lista de cumparaturi”? Aceste lucruri apartin oamenilor prea mari ca sa ii mai poata incapea Pamantul.

Din contra, viata era ca o joaca fara griji, fara preocupari, o constanta explorare si invatare. Iata ca a intra in randul adultilor ne-a schimbat foarte mult, si nu inspre bine, de cele mai multe ori. Este minunat sa iti doresti o familie, o cariera, o viata linistita, insa nu era oare mai linistita inainte de a deveni adulti? Sa nu confundam copilaria cu puerilismul prostesc! Eu unul nu mai fac asa ceva. Am invatat anumite lucruri foarte valoroase de la niste copii.

Fotografia de asemenea cere aceste lucruri. Sa fim deschisi. A scrie cu lumina este treaba unuia care nu incearca sa corecteze Natura. Eu nu stiu mai bine! De altfel nici nu exista acest “mai bine”. Este o inventie teribila care ne forteaza sa uitam de Natura si mai ales de a noastra particulara.

Stiu ca am un ritm anume de care ar trebui sa ascult ca sa nu intrerup armonia Universala, care imi este valabila de asemenea. Aceste momente naturale cred ca trebuiesc documentate asa cum sunt ele, ar trebui exprimate in mod artistic ca sa putem invata ca pentru asta am venit aici.

Asadar si prin urmare: “Priveste! Fotografiaza! Scrie! Creaza!”.