Fotografia Muzicii: Oda Viziunii

Last Updated on August 6, 2016 by Patrick

Negativul este echivalentul partiturii compozitorului, iar print-ul este echivalentul concertului.
Ansel Adams.

In lumea fotografiei se desfasoara un razboi intre adeptii “fotografiei artistice” si adeptii “fotografiei reprezentativ realiste”, ca sa spunem asa, fiecare impotriva celuilalt, actionand si contracarandu-se ideologic si nici unul nu castiga lupta. De fapt, lupta din mintea lor este si mai grozava deoarece cu cat “lupta” mai mult, cu atat isi sustin conflictele. Aceasta, de asemenea, distruge viziunea lor in ceea ce fac.

Fiecare dintre ei simte nevoia sa aiba dreptate si se simt tradati ca nu sunt ascultati.

Dezbaterea continua la nesfarsit despre ceea ce ar trebui sa fie fotografia si ceea ce nu ar trebui. Intr-o zi am citit intr-o carte scrisa de un mare maestru spiritual care spunea ca in ziua de azi pictura nu este altceva decat fotografie si, in cazul acesta, nu este originala, caci imita ceea ce vedem in lumea aceasta. De asemenea, afirma ca adevarata pictura este cea a artistilor chinezi sau japonezi din timpuri stravechi pana in zilele noastre (cum ar fi picturile zen sau chan). Daca cineva studiaza acele picturi poate vedea ca viziunea artistilor respectivi asupra lumii este destul de originala si unica, iar formele in care-si picteaza peisajele, de exemplu, provin de la intelegerea esentei reale a ceea ce picteaza si felul in care le picteaza. Isi are originea in sute de ani de contemplare a arhetipurilor, iar originalitatea lor vine de la indrazneala de a depasi granitele artei in sine.

A fi original nu este ceva obisnuit, dar nici prolix. Poate fi atins de oricine indrazneste. Adevaratul curaj este atunci cand intentia este manifestata, cristalizata in actiune in aceasta lume, pusa in fapta. Dar originalitatea sau unicitatea nu este o marca inregistrata a artei. Poate fi gasita si in stiinta, filozofie, religie, medicina si in orice meserie de zi cu zi.

Aproape acelasi lucru se intampla in lumea fotografiei in ziua de azi. Multi fotografi pasionati incep sa traverseze linia dintre industria fotografiei si fotografia originala destul de neexplorata, care are foarte multe de oferit. Desigur, acel taram nu este pentru cei slabi de inima, ca sa spun asa, fiind doar pentru cei carora le place sa iasa din zonele lor de confort, pentru aventurierii artei care isi imping cu adevarat limitele creativitatii date de nivelurile constiente ale propriului lor Suflet.

De cealalta parte sunt cei carora le place sa impuna reguli si reglementari pentru ca nu se simt confortabil sa nu aiba control asupra artei si tehnicii lor, chiar nefiind artistice cu adevarat. Le este teama de puterea emotiilor lor si cu cat lupta mai mult impotriva lor si incearca sa “ascunda Soarele dupa deget”, cu atat sunt mai puternice si de necontrolat emotiile lor. A-si transcende emotiile nu se afla pe lista lor sau, daca se afla, nu stiu cum sa o faca, si chiar daca stiu, le este teama sa incerce.

Ei declara ceea ce este real si ceea ce nu. Ei sunt impotriva post-procesarii si vor sa faca totul corect din aparat, de parca ar exista corect si gresit in fotografie. Aceasta este vechea paradigma care doreste sa poarte razboi impotriva celeilalte parti a sale insasi. Asadar, este un razboi intre partile aceluiasi lucru. Destul de curios, nu isi dau seama ca se completeaza reciproc. Acelasi lucru se intampla in lumea noastra in fiecare aspect al vietii practice in care incercam sa le punem granite si sa le controlam.

Nu de mult, am calatorit la mare, la a noastra Mare Neagra. Sfarsitul lunii martie, foarte innourat si cu toane atmosfera. A fost interesanta si m-am gandit sa fac niscaiva fotografie monocroma. Mi-am gasit locul, mi-am instalat trepiedul, mi-am pus aparatul pe el si am incercat sa compun niste cadre. Ma gandisem sa fac ceva expunere lunga pentru ca cerul era plin de nori si arata foarte dramatic.

In viziunea mea orizontul larg intalnea marea deschisa, iar tonalitatea, contrastul si perspectiva erau date de catre profunzimea luminozitatilor, ilustrand o mare priveliste in larg, in departare.

Nu exista un simt al spatiului, aici, asa cum il stim, ci mai degraba conceptual. Spune ceva, canta ceva. Dar ce? Il vezi?

Imi canta in minte intr-un tempo largo si imi aminteste de simplitatea gandirii. Dar cum canta? ;)

Adesea, in muzica, la fel ca si in fotografie, lucruri, idei, notiuni, ceea ce comunicam este foarte simplu. Notele muzicale sunt simple precum picaturile de apa care alcatuiesc marea, oceanul. Sindrofia notelor, silabele muzicale sunt simple de asemenea. Dar cum poate cineva sa ilustreze mai bine aceasta simplitate? Cred ca se poate realiza folosind note lungi, tempo-uri lungi. In fotografie folosim expunerea lunga pentru a intinde timpul sau tempo-ul unei imagini.

Mai vreau sa spun un ultim lucru pentru urâciosii de undeva, de acolo, care dispretuiesc post-procesarea imaginilor dupa orice sedinta foto. Amintiti-va ca la inceputurile fotografiei, fotografia se realiza folosind expuneri lungi! Oare nu cumva aceasta altereaza realitatea de care sunteti atat de atasati?

Acesta este primul studiu:

Save

Save