Pasteluri de Toamna – partea a treia

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

Se spune ca Toamna ne intreaba ce am facut toata vara. Asta pentru ca doreste sa stie ce fructe ii dam. Munca de sacrificiu din timpul anotimpului fierbinte culmineaza cu luna lui Cuptor, cand se coc grânele si se prepara painea. Se termina cu luna lui Gustar, cand se gusta din paine.

Toamna, la inceput, are o tranzitie lenta la noi. Si frunzele se coc insa foarte incet. Rodul lor este chiar corpul lor cazut pe pamant care il va hrani cu nutrienti si va servi drept fundament de manifestare pentru plantele ce vor urma a creste.

Apoi brusc, sau nu foarte brusc, in decurs de o luna, doua, intrand in timpul lui Decembrie, culorile toamnei incaruntesc si se pregatesc sa paleasca. Urmeaza bruma si apoi zapezile proteguitoare ale iernii fetale care gesteaza in secret ceea ce va fi. ;)

Exista in toate acestea focul primar care se incapsuleaza in diferite forme. Focul emana lumina pentru ca o contine in sine insusi. Focul danseaza ca pentru a arata posibilitatile sale infinite, una nesemanand cu cealalta urmatoare, si pentru a buimacii mintea cautatoare, iscoditoare de curiozitati. Numai mintea ascultatoare in constiinta meditativa poate sa primeasca raspunsul.

Si apoi totul redevine lumina. V-ati intrebat vreodata de ce e zapada alba? :) Lumina este pura desi poate, si aceasta, sa imbrace diferite haine colorate. Dar am observat culorile fiind doar deghizari ale luminii si tonuri ale ei. Culorile canta si ele pe diferite octave si de aceea prezinta diverse nuante. Albul si negrul, cele care nu sunt considerate culori, sunt de fapt apexul sunetului si respectiv al linistii creatoare. De aceea lumina solara la zenit are o calitate si o intensitate maxima a albului, in timpul lunii Iulie, incepand de la Solstitiul de Vara.

“Toamna se numara bobocii”, mai spun altii. Zicalele populare sunt koanuri românesti milenare si perene, ce nu au moarte si dainuiesc precum grâul intr-o amfora. Ele daca sunt udate, hranite, dezvoltate, apoi, reinfloresc.

Florile, toamna, sunt triste. Cantecul lor merge pe octave minore si se pregatesc sa moara, dar nu inainte de a-si da fructul, punandu-si in el cei mai buni atomi si cele mai de seama energii care vor trezi, dup-aceea, la viata toate fapturile de sub soare.

Am descoperit in fotografie, mergand in munti, momente care trezesc, intr-adevar, la viata inspiratia din noi. A privi este o arta. A fotografia nu este o rusine si nu este ultima dintre cele mai putin de seama arte din lume, ci este arta luminii. Cel ce este inconstient si orb nu poate fotografia.

Intorcandu-ma in trecutul calendaristic, in adevaratul trecut, si nu in cel cronologico-istoric, al faptelor omenesti ce s-au succedat pe tapetul temporal pamantesc, fara ezitare trec dincolo de cel mai luminos anotimp al anului, iarna. Acolo vad multa lumina caci este un anotimp de odihna meditativa. Meditatia are menirea de a trezi lumina sau de a ilumina. In meditatie totul este alb complet, asa cum poate fi negru complet, caci extremele se ating vesnic. Nu este vorba de albul fortat al unei minti bolnave obisnuita cu nãravul de a se reduce singura la tacere ci e vorba de o minte plina de lumina dar goala de intuneric.

Un ecran fin este pojghita de gheata care sta la suprafata unui lac si pe ea se reflecta cel mai bine momentele fotografice, adica instantaneele inghetate in timp care nu mai fug nicaieri. Asa pot fi contemplate cel mai usor.

Trec, deci, peste iarna si aud forjele batand fierul pe nicovala, apoi introducandu-l in foc mocnit in cuptor in adancurile pamantului. Este Faurarul care face arme si armuri cizelate cu al sau ciocan al vointei cosmice. Se nasc dinnou florile branduselor care si toamna rasar de prin iarba. Surad la soare si se deschid in violetul lor mistic ca niste sateliti cosmici, receptori si emitatori de lumina.