O Lume Verde pentru cei mici: Zestrea Regulilor pe Munte

Last Updated on June 13, 2016 by Patrick

Nu muntele din fata ta, pe care il ai de urcat, te epuizeaza, ci pietricica din bocanc.
Muhammad Ali

De fiecare data cand urc pe munte ma deschid catre noutate, imi ascut simturile la maxim posibil, iar inima imi transmite emotii superioare. Nu se intampla acelasi lucru si cu alte persoane, din pacate. Bineinteles ca nu am de gand sa cer aceasta nimanui, este doar o chestiune pe care am invatat-o din experienta de viata.

Sunt oameni care nu practica atentia de nici un fel, nici macar pentru o secunda si nici macar pe un metru patrat din locul in care se afla, dar sunt si altii care practica mai mult sau mai putin, iar acestea sunt gradele si gradele de constienta ale fiecarei persoane.

Sunt reguli pe munte pe care, spun unii, trebuie sa le respectam. Aceste reguli, daca le analizam atent, sunt reguli de viata, dar au si specificitatile lor pe care le aplicam cu precadere cand urcam pe munte, sau cand mergem la munte chiar daca nu urcam pe creste.

Cred ca prima regula ramane intotdeauna libera initiativa. Suntem liberi, se spune, de la prima respiratie. De ce nu am fi si pana la “ultima”? De aceea, nu se cade sa impunem reguli nimanui pe baza ca “trebuiesc” respectate, insa exista si o limita a permisivitatii. Unele lucruri le faci, iar altele nu. Bariere trebuie sa existe daca se vrea sa mai existe armonie, sa mai existe paduri, pajisti alpine, stanci, povarnisuri, grohotisuri, lacuri glaciare, desisuri de jnepeni sau muntele in sine. Care sunt aceste bariere? La prima vedere sunt cele ale bunului simt.

A doua regula, sau norma de comportament, as putea sa spun, este aceea ca asa cum ne comportam in oras, asa ne comportam si la munte. Am vazut multi pasionati de turism sportiv montan, sau mai bine zis de urcatul pe munte, care sunt neglijenti sau mai mult decat neglijenti si lasa mizerie in urma lor. Nu-si salubrizeaza, ecologizeaza, locurile de campare si isi arunca gunoaiele deseori pe motiv ca nu exista cos de gunoi pentru asa ceva. Insa, fiecare, e necesar, nu numai util, sa avem un sac menajer pentru a ne strange resturile.

Pe langa faptul ca e necesar sa fie respectata curatenia, mai este necesar sa fie respectata si linistea. Astfel ca avem persoane care, in taberele montane, petrec pana dimineata in zori, cu mancare, bautura, betii, fac zgomot, tipa, canta sau vorbesc tare, cand a doua zi dimineata au de urcat pe un traseu montan in timp mediu de opt ore dus-intors. Apoi, pe aceiasi indivizi ii vad pe traseu ca urca fumand tigari.

Acestea, cu adevarat, nu sunt reguli ci mai degraba retete ale eticii, chiar chestiuni de bun simt, izvorate din experienta constienta a fiecaruia in Natura. Sunt lucruri pe care le faci si altele pe care nu le faci. Nu exista asa ceva precum experimentarea tuturor lucrurilor, chiar daca ne dauneaza, doar ca sa “gustam” din ele. Cu siguranta ne vor arde in timp, iar aceasta ar fi o neghiobie si in nici un caz arta de a trai frumos.

Spuneam, mai sus, de atentia practicata cat mai des posibil. Ma aflam la un foc de tabara, in cadrul unui concurs de turism sportiv montan, acum cateva zile, noaptea tarziu, unde eram stransi multi oameni. Acolo, majoritatea stateam cu fata la foc, care a fost pornit cu mult mai devreme, astfel ca unele lemne deja arsesera la baza lor si incepeau sa se prabuseasca unele peste altele. Era o “proba culturala”, cu muzica, poezie, mici piese de teatru etc. Foarte aproape, in fata focului, de jur imprejur, erau asezati busteni pe care sa poti sta. Pe unul din ele se afla un individ, pasionat de munte ca si noi, membru intr-unul din cluburile sportive sau asociatiile ecologice participante la acel concurs, si care statea cu spatele la focul acela deschis. Focul era mare, iar busteni incepura sa coboare unul peste altul, fiind initial asezati in forma piramidala, ca intr-un cort tee pee al indienilor din popoarele Sioux. Iata o alta regula, care este chiar de viata (si moarte, as putea sa spun), si anume aceea ca niciodata sa nu stam cu spatele la foc deschis. Ce s-ar fi intamplat daca unul din lemnele din acel foc s-ar fi prabusit arzand peste acel individ?

Neatentie, am putea spune? Inconstienta, este raspunsul corect! Dar cui ii pasa, daca nu aceluia, de o viata omeneasca? Ii pasa aceluia de propria viata? Nu-i asa ca am fi avut un subiect senzational de stire de la ora cinci? “Un om a luat foc la munte dupa ce s-a prabusit peste el unul din lemnele arzand mocnit din focul de tabara!”

Am spus si ca sunt deschis la nou, catre noutate, dar as putea sa mai mentionez ca si catre neprevazut. Pe munte nu ne facem planuri, atunci cand e vorba sa facem drumetie! Singurele planuri pe care, cred eu, le-am putea avea sunt simplele dorinte de a urca pe cutare varf, de a vizita cutare lac, cutare cascada, a trece prin padure prin cutare loc, de a face cutare traseu etc. Dar niciodata sa nu fie fixe, iar din inconstienta si incapatanare, chiar daca vremea nu ne permite, sa continuam cu ele.

Vremea la munte este deseori foarte instabila. In cateva minute, vara, poate sa se adune, pe creste, norii si sa inceapa ropotele de ploaie cu fulgere si tunete. Ce te faci atunci cand fulgera la cativa metri de tine? Vei continua cu “planurile” tale? De asemenea, daca te intorci sau iti schimbi planul, vei pleca dezamagit, suparat sau ofticat, enervat ca muntele “ti-a facut-o!”?

De asemenea, cand alergam pe munte, chiar si intr-un concurs de turism sportiv montan, contratimp, daca nu suntem atenti si mereu cu capul in jos, sau cu atentia foarte limitata la pasii pe care ii facem si pe ce calcam, sau cu mintea hipnotizata cu teama ca “trebuie sa ajungem la timp ca daca nu…”, ne putem accidenta uneori indeajuns sa ne “scoata pe tusa”. Am intalnit multe persoane care, de la varste foarte tinere, deja au probleme grave cu genunchii, cu articulatiile picioarelor etc.

Am mai intalnit persoane care, desi urca in contratimp si foarte repede, in fuga, chiar, urca cu castile pe urechi ascultand muzica. Cand i-am intrebat mi-au raspuns ca aceasta ii motiveaza. Alergam dupa trofeu sau urcam pe munte? Nu putem alerga dupa trofeu in cadrul unui concurs de alergat in oras, bine-organizat si bine-amenajat? Daca in spatele nostru, prin padure, ne prinde ursul din urma, iar noi nu auzim nimic? Daca cade un copac (Doamne fereste!) pe langa noi sau chiar pe noi, iar noi nu auzim nimic? Nu este vorba de a fi deschis la nou si a considera ca totul este bine si frumos, dar mai sunt si pericole de care trebuie sa ne ferim.

Cand sunt deschis la nou, imi pot gasi altceva cu care sa-mi ocup timpul, imi pot gasi alte locuri pe crestele montane pe care sa le vizitez, de care sa ma bucur, atunci cand trebuie sa imi schimb planurile initiale. Cand sunt deschis la nou, de asemenea explorez si nu merg cu capul in pamant mereu pana pe varful pe care vreau sa il bifez pe lista. Si “capul in pamant” e util la locul lui, pentru ca ne ajuta sa nu calcam stramb pe vreo piatra, in vreo groapa sau pe vreo radacina de copac. De asemenea, a ajunge pe varf nu reprezinta un trofeu ci poate un obiectiv, o dorinta, dar nimic batut in cuie. Pentru ca daca il insurubez acolo, mai devreme sau mai tarziu poate sa imi devina un ghimpe in coaste sau chiar in inima.

Planurile pot fi schimbate. Traseele de munte pot fi schimbate, ca orice in viata, atunci cand suntem prezenti.

Acestea ar fi in mare parte “regulile generale” pe care le aplicam pe munte. Daca suntem prezenti, chiar si in cele mai extreme conditii, chiar atunci cand ne putem risca viata, reusim sa iesim cumva din dificultati. Daca nu, atunci disperarea si pierzania ne vor bate la usa.

Dar totusi, sa ne deschidem mai mult ochii, mintile si inimile ca sa putem primi frumusetea zestrei peisajelor de munte! :D