Mereu surprinzator, mereu surazator – calatorie fotografica

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

O noua calatorie fotografica, o noua descoperire s-a intrezarit. Nu e de prisos sa spun ca adevaratele momente sunt mereu surprinzatoare, mereu surazatoare pentru cel care este adancit prea mult in cotidian, cu conditia sa nu isi fi pierdut capacitatea de uimire, sau sa si-o fi astupat, sau sa si-o fi redus la tacere. Adevaratele momente au caracteristica adevarului unde timpul sta pe loc. :)

Iata ca am mai calatorit putin, la finele lui August, anul de gratie doua mii paishpice, si inceputul lui Septembrie, mai exact prima zi, undeva la campie de data aceasta. Am fost cu niste prieteni la ei, la tara. Le promisesem de mult timp ca vom face aceasta calatoria, ca ii vom onora cu prezenta acolo si s-a indeplinit. :) Am mers la Ianca, langa Dãbuleni (vestita localitate cu cei mai buni pepeni de la noi), in judetul Olt, foarte aproape de Dunare si foarte aproape de bulgari (nu din aceia cu ceafa lata :P ).

A fost un drum destul de lung dar nu si obositor, destul de liniar si frumos. Am mai si pozat ceva plaiuri dunarene, unde oamenii locului se simt in largul lor, vacile si caii pasc pe imas linistiti, totul este asa cum trebuie sa fie.

Ajunsi in Ianca, am vizitat niste rude de-ale prietenilor nostri, am socializat la un pahar de visinata, am mancat ceva si am pornit spre cealalta casa a familiei.

Ajunsi acolo, ne-am instalat, am mancat ceva si ne-am apucat de niste treaba.

Am trebaluit prin curte, multe chestii aveam de modificat prin casa, in curte, de facut un pic de raspolojenie. De asemenea am mers sa culegem un pic via ca sa facem must. Am avut de lucru si asta ne-a tinut un pic in ritm, ca altfel, eu cel putin, cred ca ma cuprindea un soi de lene si nu era prea bine, dupa un drum destul de lung. De ceva timp incoace cam simt nevoia sa ma odihnesc mai mult. Dar iata ca muncind descopar lucruri noi pe care le pot face si de asemenea imi exercit capacitatile de a ma descurca in multe si diverse situatii de viata.

Se spune ca cele mai bune valori, sau superioare, sunt cele solare. Dar de unde provine aceasta denumire? Poetul persan Hafez din Shiraz spunea foarte frumos: “Dupa tot acest timp Soarele nu i-a spus niciodata Pamantului: imi esti dator!”.

Dar oare iubirea nu este o valoare a Soarelui? Oare nu zace inlauntrul nostru, al tutoror si fiecaruia dintre noi?

Am tinut cu tot dinadinsul sa surprind un rasarit la Dunare. Nu am putut, insa, sa mergem pana acolo pentru ca era destul de departe, in plus, vara trebuie sa ne trezim destul de devreme pentru o asemenea calatorie, cu ceva ore mai devreme de rasarit si sa o luam din loc cu masina. Destul de greu de facut. Atunci l-am surprins undeva mai aproape, langa paduricea de salcami din deal, din spatele caselor. A fost si este mereu surprinzator. :D

Am pregatit aparatul si am inceput sa lucrez cadrele. Este o metoda fundamentala a celor care practica fotografia, atat in stil reprezentativ cat si artistic, incepatori, amatori, avansati si profesionisti de-o potriva. Imaginea de mai sus este trasa de mana, nu am folosit trepiedul. Ideea este de a surprinde inceputurile rasaritului inainte ca soarele sa apara pe tapetul orizontului. Culorile pe care le emana lumina sa incepeau sa se vada foarte bine la orizont.

Am mers mai departe. Vroiam sa gasesc un loc mai deschis unde sa pot admira splendoarea rasaritului. Deocamdata, eram in dreptul acestori salcami care acopereau aparitia luminii solare la orizont. Rasaritul se intrezarea usor-usor si eram nerabdator sa-l contemplez si sa-l fotografiez.

Nu m-a satisfacut aceasta imagine de mai sus. Am zis sa fac una verticala pentru ca m-a impresionat cerul cernut cu norisorii colorati, si ei, de rasarit. Dar am recompus-o:

Acum, da, arata mai bine! :)

Clipele treceau destul de repede. In astfel de situatii se stie, rasaritul nu dureaza foarte mult. Se schimba in continuu si fotograful trebuie sa se miste daca nu si-a gasit inca o locatie potrivita pentru fotografii reusite. Daca si-a gasit, atunci are de fotografiat in continuare pana cand gaseste compozitia potrivita sau perfecta, uneori schimband compozitiile, alteori expunerile etc., in functie de situatii si in functie de alegerile sale, de proiectul sau, de ceea ce are in imaginatie.

Momente ca acestea imi inspira splendoarea, frumusetea soarelui rasare ca sa scriu in jurnal despre cele ce cu adevarat conteaza. Multe din aceste frumuseti le avem in noi insine, stralucind ca niste sori, sa spunem, spirituali, animici, sufletesti. Inca din copilarie ii manifestam si sunt de o frumusete naturala si din pacate rara.

Odata cu trecerea anilor, aceste frumuseti se astupa, lumina lor paleste. Intram intr-o asa-zisa perioada de somn profund, de lipsa de valori si cautam in afara noastra ceea ce deja aveam dar ignoram, estompam, nu lasam sa se manifeste in continuare ca in copilarie, in mod firesc, nici macar nu le dezvoltam. Aceste comori din noi raman uitate, parca, in cotloanele casei noastre interioare, undeva in intuneric incercand, ce-i drept, sa iasa la suprafata dar nu vrem cu nici un chip sa le dam ascultare, in continuare le ignoram.

Dinnou trec anii si noi cu ei, iar aceste capacitati pe care le avem raman nefolosite, nedezvoltate, de cele mai multe ori, insa este curios ca sunt multi dintre noi care incep sa se trezeasca si sa le dea ascultare. Deci, totul nu e pierdut, totusi. :)

Revenind la fotografie, aici, in cadrul de mai sus, nu am vrut sa arat detaliile copacilor prea mult. Am vrut sa ii pastrez ca niste siluete de aceea am expus special pentru cer, si mai precis pentru soare. Deja incepuse sa apara la orizont, sa se ridice.

Atunci cand dam ascultare chemarilor din profunzimile Sufletului, ca sa zic asa, o lumina, parca, se aprinde, incepe sa rasara treptat, in acord cu cat de mult ne dezvoltam valorile dintotdeauna avute. Aici nu e vorba de valorile materiale, care sunt utile doar cat exista, sau de capacitatea de a le obtine ci de cele eterne, manifestate inca din anii copilariei.

De ce tot mentionez copilaria? Pentru ca acolo este inceputul valorilor noastre, si nu numai ale noastre ca români ci ale tuturor din toate nationalitatile, din toate tarile.

Am vazut la unele persoane, dintre cele pe care le cunosc, doresc sa isi dezvolte capacitatile interioare dar procedeaza oarecum incorect pentru aceasta. Vechiul stil de impunere a educatiei atat lor insisi cat si celor din jur inca persista. In aceste cazuri nu e de folos pentru ca dezvoltarea interioara are nevoie ca noi sa fim deschisi, iubitori, respectuosi atat pentru libera noastra alegere cat si a celorlalti.

Cauta sa se afirme insa pe un drum gresit unde competitia inca rezida, inca este regina locului. Se pierd pe un drum al vechilor obiceiuri, aceleasi care au redus la tacere frumoasa constiinta a omului.

Inclusiv copiii nostri intampina acest zid al nepasarii pe care il aratam. Multi copii, chiar din tara noastra, nu mai au parte de atentie din partea parintilor lor, decat in foarte mica masura. Din pacate acestia se refugiaza azi in medii mai mult sau mai putin toxice pentru ei, precum mediile internetului, jocurilor pe calculator, retelelor de socializare sau a revistelor de moda vestimentara etc., tocmai pentru a capata atentia de care au nevoie.

Ei sunt la varstele afirmarii lor asa cum si noi eram in perioadele respective. Insa, de cele mai multe ori, parintii nici nu vor sa-i asculte.

Exista o separare intre parinti si copii, astfel. Parintii se considera maturi si pe copii ii considera inca mici, fara experiente, ca si cand nu ar merita sa fie ascultati, ca si cum ar mai avea de invatat. Dar de la cine oare sa invete..?

Parintii au inteles gresit ca aceasta lume este ostila si ca fiecare pentru el, cum poate, cum reuseste sa ajunga in varf si sa ramana cat mai mult acolo. Fiecare sa-si faca o casa, o familie, o profesie bine-platita si totul va fi bine, insa uita de ei insisi si de nevoile celorlalti. Uita ca traiesc intr-o comunitate si ca fiecare avem nevoie de fiecare. Uita de faptul ca societatea este individul si vice versa. Uita sa mai iubeasca.

Acest tip de competitie nesanatoasa este extrem de toxica pentru noi. Practic, cu ea ne scurtam orice posibilitate de a prospera, de a ne dezvolta sanatos si de a obtine implinirea in toate domeniile vietii. Castigam lucrurile dupa care alergam si atat, nimic mai mult. Din pacate si acestea se duc si apoi iar alergam fara sfarsit.

Oare Soarele, Astrul Rege face acest lucru? Credem, oare, ca stim cum stau lucrurile?

In sfarsit, soarele incepu sa rasara, sa apara pe linia orizontului si sa ne incante cu splendorile sale.

Lumina aurie care stralucea in zare a fost ceea ce am cautat in acea zi pentru a o surprinde in diferite ipostaze pe senzorul aparatului. Aceasta este rasplata pentru trezirea foarte devreme in acea dimineata, si nu numai. :D

Aceasta lumina misterioasa, calda si subtila care mangaia scena de debut a soarelui schimba, intr-adevar, aspectul intregului peisaj. Il face mai cald, mai primitor, mai linistit dupa intunericul predominant din timpul noptii unde numai luna si stelele lumineaza, atunci cand cerul este senin.

Am observat ca cei care inca nu au iesit din vechile tipare, insa nazuiesc sa cunoasca mai multe despre viata insasi, despre ei insisi, despre misterele ce ne invaluie etc., sunt incapabili sa obtina vreun raspuns prin eforturi proprii. Din pacate, inca se considera pe ei insisi pe un drum corect pentru aceste cautari, iar pe cei deschisi la nou ii desconsidera, sau ii considera ciudati or ca inca mai au de invatat. Iata stilul competitional inca in actiune! :|

Soarele nu concureaza cu nimeni. Daca lumina sa ajunge in mod egal la toti inseamna ca nu are preferinte.

Am vazut inclusiv in documentarele de natura, in mod deosebit la cele mai recent aparute, cum subliniaza lupta pentru supravietuire dintre specii, cum pun accent numai pe aceasta si pe ostilitatea habitatelor naturale. Foarte putin se vorbeste despre frumusetea locurilor, despre virtutile speciilor de plante sau animale si mai mult despre calitatile lor negative. Cele mai valoroase scene sunt inclusiv cele in care un pradator isi omoara prada si felul cum o face, daca se poate sa fie cat mai spectaculoase. Acestea sunt, zice-se, momente rare sau unice, nemaifilmate in natura etc.

Ce este aceasta sete, aceasta nevoie stringenta de senzatii tari inclusiv pentru momentele din lumea naturala? Oare de ce vedem numai partea goala a paharului? Nu ar trebui sa-l mai scurtam un pic ca sa fie pe de-a-ntregul plin? :|

Unii devin inclusiv invidiosi pe cei care reusesc sa se auto-descopere, auto-cunoasca, auto-dezvolte in mod armonios (Geniul lor interior se simte in aproape tot ceea ce fac), ramanand in incapacitatea lor (astfel aleasa in mod voit, sau inconstient) de a se auto-depasi. Pacat ca aceste tare le sunt transmise si copiilor incepand si ei sa faca la fel ca adultii. Ce vad aia imita.

Lumina calda a soarelui continua sa creasca in intensitate. Am ramas profund uimit de felul cum se asternea pe solul paduricei de salcami. Atmosfera era asa de linistita incat mintea si timpul, intr-adevar, stateau pe loc! Nu mai aveam nimic de spus. :)

Apoi, soarele a ajuns la nivelul norului de deasupra sa. S-a acoperit temporar cu acest nor care parea a se dezintegra lent, aidoma acoperirii temporare a luminii noastre interioare. :)

Peisajul avea o nota deosebita. Razele inca puternice ale soarelui straluceau, erau proiectate drept, in toate partile si culorile peisajului erau conform particulelor de apa din norul care il acoperea. Tot spectrul de culori fundamentale era proiectat. Siluetele pomilor incepeau sa se contureze mai bine. Parca un pic de detaliu merita sa fie conturat. :)

Pentru imaginea de mai sus am folosit trei expuneri imbinate in post-procesare si capatul lung al lentilei grandangulare (50mm).

Acelasi peisaj de mai devreme, aceeasi locatie dar am trecut pe partea scurta a lentilei grandangulare (17mm). Am vrut sa cuprind mai multe detalii.

Norul incepuse sa se dezintegreze, soarele sa straluceasca mai puternic si lumina sa se incalzeasca ca sa devina intens alba, la zenit.