Jordan Peterson – Ne sacrificam copiii pe altarul unei ideologii brutale de extrema stanga

Exista dovezi bune ca multe societati antice isi sacrificau zeilor propriii copii. In coloniile feniciene antice din Cartagina, Sicilia, Sardinia si Malta, parintii isi macelareau copiii, inainte de a-i arde, sperand ca zeii ii vor auzi si binecuvanta.

Chestiunea ma ingrozeste, pe buna dreptate, desi uneori ma intreb daca nu cumva acceptam sacrificarea copiilor mult mai mult decat vrem s-o recunoastem.

Am vazut, zilele trecute, un film in care un chirurg american se lauda ca a facut peste 3000 de duble mastectomii unor tinere femei care au platit pentru schimbare de sex, derutate – incurajate, am putea spune – de catre cei ce profita, sa creada ca incercarile lor emotionale adolescentine ar putea fi „vindecate”, iar ele vor fi etern fericite, daca se supun acestei practici brutale.

Si este brutala – un proces care include, de multe ori, nu doar amintitele mastectomii, ci si alte proceduri chirurgicale ingrozitoare: orhiectomie (castrare, mai clar spus), scoaterea uterului, demolarea musculaturii antebratului pentru a face un lucru care nu e penis, dar trebuie referit ca atare – toate aceste lucruri.

Cand cineva care pretinde ca e medic executa asa ceva pe copii, mi se pare, mie cel putin, un lucru care merita o condamnare la inchisoare.

Ce s-a intamplat cu doctrina formulata, in limbaj antic, ca primum non nocere – inainte de toate, nu face rau?

Juramantul lui Hipocrat a fost inlocuit cu o inselatorie: cu opinia care spune, pe scurt, ca „blocand pubertatea copiilor si apoi alterandu-i chirurgical, nu facem decat sa restauram ceea ce e al lor de drept. Simtamintele copiilor sunt arbitrii finali ai destinului lor reproductiv, si orice incercare de a le contesta identitatea de gen risca sa le mareasca inclinatia spre sinucidere”.

Minciuni. Minciuni. Minciuni. Si apoi macelarire.

Schimbarea standardelor

Psihologii – cei din domeniul din medicina in care activez si eu – au capitulat si ei in fata acestei grup-gandiri. „Grupul de lucru pentru liniile directoare de practica psihologica cu persoane transgender si neconforme de gen (TGNC)” al Asociatiei Americane de Psihologie, insista ca psihologii si alti consilieri profesionisti sa ofere ingrijire „trans-afirmativa”, incepand cu dragalasenii precum afisarea de „resurse TGNC-afirmative in salile de asteptare”. Practicienilor li se cere, de asemenea, sa examineze „cum limbajul lor (de exemplu, utilizarea prenumelor si numelor incorecte) poate sa consolideze binaritatea genului, fie fatis, fie in mod subtil si neintentionat”.

La prima citire, aceste linii directoare par un manual de indoctrinare scris de ideologi marxisti, la a doua – un document conceput sa submineze si sa distruga insasi practica psihoterapiei.

In ritm alarmant, aceste „linii directoare” s-au transformat in legi punitive, care stabilesc ce are voie sa spuna si sa gandeasca un psiholog sau consilier cu privire la pacientii lui.

Ca sa fiu bine inteles: vorbind ca profesionist, fie in America, fie oriunde, nu este locul psihoterapeutului sa „afirme” sau, dimpotriva, sa nege „identitatea” cuiva care e primit pentru tratament. Oamenii vin sa vada un psihoterapeut, deseori dupa lungi si dureroase consideratii, pentru ca sufera, sunt confuzi, sau ambele. Sarcina psihoterapeutului este sa asculte, sa puna intrebari, sa continue cu precautia cuvenita, nu sa ofere sfaturi ieftine, nici sa pretinda o cunoastere speciala a rezultatului potrivit pentru un anume individ.

In nici un caz nu as spune vreodata unei fete de 18 ani ca are perfecta dreptate daca se simte uneori mai mult masculina decat feminina (oricum ar fi cauzat acel sentiment), iar daca ea simte ca raspunsul e operatia, atunci sa-i recomand hormoni chiar din acea zi. Dimpotriva, as petrece saptamani, poate chiar luni sau ani, ascultand-o cum isi deapana povestea, avand ca cuvant de ordine prudenta, ajutand-o sa ajunga la o intelegere temeinica si elaborata atat a propriei ei istorii autobiografice cat si a propriului destin.

Nu e „afirmare” si nu e nici „negare”. Cum as putea indrazni fie una, fie cealalta, cand cineva vine la mine fiindca e derutat si disperat – o stare de experienta ingemanata, care indica o confuzie profunda in legatura cu propria identitate?

Noi linii directoare, radicale

Ma concentrez pe Asociatia Americana de Psihologie – APA, pentru ca e institutia care stabileste normele si idealurile practicii clinice, in cea mai populata democratie din lume – sunt principiile care se vor raspandi, si se raspandesc larg in tot occidentul. Cateva dintre „liniile directoare” sunt atat de ingrozitoare, incat nici nu merita disecate:

„Linia directoare 1. Psihologii inteleg ca genul este un construct non-binar, care permite o varietate de identitati de gen, si ca identitatea de gen a unei persoane poate sa nu se alinieze cu sexul atribuit la nastere”.

Nu inteleg aceasta definitie post-moderna, radicala, a genului, care se bazeaza pe „adancul” sau „inerentul sentiment” al unei persoane de a apartine unui sex si nu altuia, indiferent de biologie.

Din punct de vedere psihologic, este indiscutabil ca o proportie netriviala dintre barbati au un temperament feminin (ceea ce inseamna, in esenta, ca ei traiesc nivele mai ridicate de emotii negative, precum anxietate si analogii durere – tristete, frustrare, dezamagire, depresie) si sunt mai agreabili (intelegatori/politicosi) decat barbatii tipici, si e la fel de adevarat ca o proportie netriviala dintre femei au un temperament masculin. Dar asta nu schimba cum profesionistii trebuie sa masoare, in mod obiectiv, genul unei persoane.

Candva, psihologilor le pasa daca masuratorile urmau practici standard de validitate si incredere. Spre exemplu, incercati sa cititi un document publicat de insasi APA in 2014, de unde veti afla ca un psiholog, demn de acest nume, are obligatia sa foloseasca „constructe” (adica termeni cum este cel de „gen”) intr-o maniera tehnica adecvata. Asta inseamna, ca un minim, ca atributele fundamentale trebuie sa fie masurabile si corect masurate.

Toate astea sunt, acum, aruncate pe fereastra cand discutam magia „genului”, definit complet subiectiv, chiar daca o asemenea insistenta contrazice standardele de altadata. Insa – sentimentele uber alles, prieteni. Si nu e nici o gluma. Mai ales daca ai 15 ani si ai trecut printr-o operatie care te-a facut incapabil sa te reproduci, deseori pentru a stimula sentimentul altcuiva de superioritate morala sau de auto-atribuita „compasiune” – un cuvant care ma infioara din ce in ce mai mult, cand il aud.

Noi doctrine

Psihologii adopta acum, fara sa clipeasca, doctrina natanga si de loc revolutionara a „intersectionalitatii”. Si ce spune aceasta doctrina? Nimic mai mult decat ca fiintele umane sunt caracterizate de identitati care acopera mai multe dimensiuni. Orice persoana data are rasa, etnicitate, sex, temperament (doar aici sunt cinci dimensiuni), nivel de inteligenta, etc. Stiam asta dintotdeauna. A devenit un punct cultural fierbinte doar de cand prostii au remarcat lucrul evident ca statutul de minoritate poate fi aditiv sau multiplicativ. Detest pana si sa arat asta, avand in vedere ca oricine are un pic de bun simt stie, fara nici o pregatire statistica, ca e posibil sa fii, spre exemplu, de origine latina (sau chiar „LatinX”, pentru a folosi acest termen absurd, injositor si arogant) si femeie in acelasi timp.

Insa nu poti sa pui asta sub semnul intrebarii fara sa fii ostracizat de catre colegi. A se vedea exprimarea de gheata din Linia directoare 7:

„Psihologii inteleg nevoia de a promova schimbarile sociale care reduc efectele negative ale stigmatizarii asupra sanatatii si starii de bine a oamenilor TGNC”.

Pe scurt: daca nu esti activist (si anume, unul de-al nostru) atunci ai face bine sa privesti tot timpul peste umar.

Si atunci, ce anume ar trebui sa guverneze purtarea mea ca psihoterapeut si asteptarile tale ca pacient? Raspunsul este: orice considera activistii, dupa pofta lor, ca este o prioritate. Si tineti minte asta pentru cand veti ajunge in instanta, prieteni.

Rautatea activa

Mi-e din ce in ce mai mult rusine sa fiu psiholog clinic, data fiind lasitatea desavarsita, lipsa de coloana si apatia care ii caracterizeaza pe multi dintre colegii mei si, inca si mai mult, asociatiile profesionale din care fac parte. In 20 de ani, cand vom ajunge sa regretam acest teribil experiment social, voi putea macar sa spun „Am spus NU cand au insistat sa luam parte la sacrificarea copiilor nostri”. Trebuie ca alte tari sa nu faca aceleasi greseli ca SUA.

Nu pot consimti la ceea ce facem. Nu ma pot conforma la ceea ce au devenit doctrinele disciplinei mele. Consider ca actele „profesionistilor” medicali, care se grabesc sa desfigureze, sa sterilizeze si sa faca rau tinerilor, cu proceduri experimentale in mod clar nechibzuite si periculoase, trec limita de la „sa nu faci rau” spre raul de-a binelea.

Daca doar ne ingropam capetele in nisip, atunci sterilitatea, functiile sexuale distruse sau absente, reactiile complexe la hormoni putin intelesi – si, insotind toate acestea, suferinta si confuzia – vor continua, pentru nenumarati tineri. Trebuie sa facem ceva in legatura cu amenintarea la adresa intregului sistem de invatamant, pe masura ce creste indoctrinarea in aceeasi filozofie din care au iesit si aceasta intreprindere chirurgicala si „liniile directoare” APA. Este amenintata increderea publica generala, de care depinde pacea si prosperitatea noastra.

Si, apropo: cu siguranta se va intampla ca un numar disproportionat de copii, „eliberati” din confuzia de gen, vor creste si vor fi adulti homosexuali fizic intacti si pe deplin functionali. Nu mai e nevoie sa subliniez ce bataie de joc constituie acest fapt neplacut fata de orice pretentie ca lumea alfabetica extinsa a clicii LGBTQ+ ar constitui o „comunitate” omogena si unitara.

Am trecut linia de la posedarea ideologica la rautatea activa – si ne inmultim pacatul (iata aici intersectionalitate) atribuind actiunile noastre ingrozitoare „compasiunii”. Cerul sa ne ajute. Cu adevarat.

Traducere si adaptare dupa telegraph.co.uk.