Anthony Esolen – Cand se sinucide o civilizatie

Motto: „Odata ce idealul unei civilizatii nu mai e calitativ, stapanirea trece fatal asupra detinatorilor cantitatii.”

Gheorghe Bratianu.

Sa presupunem ca un antropolog ar fi intrebat, in afara de zgomotul si furia politicii actuale, care sunt semnele unei culturi muribunde, sau ale unei culturi care se sinucide? Ce ar putea raspunde, ca urmare a naturii umane si a termenilor intrebarii in sine? Ce ar putea observa la noi?

O astfel de cultura ar fi mai mult preocupata de moarte decat de viata, iar aceasta preocupare s-ar putea manifesta intr-o varietate de moduri. Ar promova un drept de a muri in conditiile tale, dar nu ar promova dreptul de a trai, ci mai degraba doar o permisiune de a trai, cu conditia sa posezi anumite calitati pe care oamenii le recunosc ca fiind utile sau care te introduc in randul oamenilor; iar care sunt aceste calitati si cum vor fi recunoscute se vor schimba in functie de cerintele si sentimentele politice. Viata nu este un dar, ci un simplu lucru, de care se poate dispune dupa bunul plac, ca de un gunoi. Nimic nu este sacru — nici trupul, nici sufletul, nici un loc, nici un obiect, nici un nume, nici o persoana umana, nici o istorie, nici un cantec, nici Dumnezeu.

G. K. Chesterton

Si totusi, aceasta vointa de a muri nu este nici curajoasa, nici generoasa. Tanarul indraznet care sta pe campul de lupta este dispus sa moara, nu pentru ca este obosit de viata, ci pentru ca este atat de plin de viata si atat de miscat de sentimente de camaraderie pentru fratii sai de arme, incat isi poate pune viata in joc. Soldatii care vor sa moara au pierdut deja. Cand un batran sau un bolnav spune „Gata”, el isi da negativul, asa cum spunea Chesterton, intregului univers. In cea mai mare parte, el alearga spre moarte pentru ca ii este teama de suferinta, care, intr-o cultura muribunda, si-a pierdut semnificatia. Nimic nu mai este sacru. O astfel de persoana se cutremura in fata marilor masini-spital impersonale in care oamenii sunt consemnati sa moara; asa ca fuge de masina si sare in abis, in neant.

Anthony Esolen

Oamenii dintr-o cultura muribunda, daca nu-si iau viata, nu vad nici o mare frumusete in viata umana, nici macar in ceea ce poetul orb Milton spunea ca ii lipseste cel mai mult: „chipul uman divin”. Un articol recent a identificat ca fotografie a secolului trecut o imagine a unui baietel in uter, la doar optsprezece saptamani, dar autoarea s-a grabit sa-si asigure cititorii ca ar fi foarte gresit sa foloseasca acea fotografie ca argument impotriva „drepturilor reproductive” ale unei femei. Eufemismele, sentimentalismul insensibil si abstractiunile intampina ochiul la portile mortii: Abtreibung Macht Frei. Faptul ca fotografia arata o fiinta de o frumusete intrecuta si misterioasa, un dar, un obiect de mirare, chiar o fiinta facuta dupa chipul lui Dumnezeu, autorul nu si-a putut imagina sau nu a vrut sa marturiseasca. Nimic nu este sacru.

Astfel de oameni, ne-am putea astepta, vor uita de suflet si vor fi obsedati de trup, dar nu de trup ca posedand vreo semnificatie inerenta. Ei vor lucra corpul, vor da cu pumnul in piept, vor strapunge corpul, vor plastifia corpul, vor mazgali graffiti pe corp si, in general, vor reduce corpul la un instrument pentru hedonism sau pentru o biata incercare de exprimare de sine intr-o lume in care nu exista nimic de mare importanta de exprimat. Nimic nu este sacru. Arta lor nu se va opri cu dragoste asupra chipului uman sau asupra gratiei si expresivitatii naturale a posturilor umane. Va fi carne de dragul carnii, iar fata de dragul carnii. Vor vorbi despre corp ca despre o masina si vor vorbi cu usurinta despre „performanta” sa.

Nici in materie sexuala nu va exista diferenta, nu va exista sentimentul a ceea ce sunt sexele, nu va exista recunostinta barbatilor pentru femei si a femeilor pentru barbati. Ingratitudinea, nerabdarea si nedorinta de a suferi neajunsurile sexului opus se vor manifesta prin sterilitate voita, care va lua trei forme. In primul rand, ura sau teama fata de propria fertilitate, ceea ce duce la sterilizarea voluntara; caci cel steril este, antropologic, ca si mort. In al doilea rand, un refuz de a se casatori sau o lipsa totala de interes pentru casatorie, fie ca este vorba de casatoria obisnuita dintre barbat si femeie, fie de casatoria spirituala in care se intra ca religios; ospatul de nunta cu care Iisus compara imparatia lui Dumnezeu nu are niciun farmec. Nimic nu este sacru. In al treilea rand, o imbratisare a casatoriei simulate prin intermediul actului sexual simulat; pervertirea deliberata si sacrilega a puterilor tale sexuale, ca si cum ai semana samanta vietii intr-o canalizare, locul deseurilor si al descompunerii.

Cei care ar zdrobi, ar dezmembra sau ar praji in sare acel copil uimitor de frumos din pantecele mamei, cu siguranta nu vor avea scrupule sa invadeze paradisul inocentei binecuvantate a unui copil, in timpul perioadei in care dorintele sale sexuale sunt adormite sau latente, acea lunga perioada de timp in care baietii si fetele au nevoie sa invete cine sunt si ce sunt, destinati sa creasca pentru a deveni soti si tati, sotii si mame increzatori. Iisus are cuvinte grele de spus despre cei care ii vor jigni pe cei mici, dar, cum nimic nu este sacru, oamenii unei culturi muribunde vor fi dornici ca copiii sa li se alature in coruptie si hedonism fara sens, impodobiti ca intotdeauna cu eufemisme, ca rujul si parul fals pe un craniu. Un travestit oribil instruindu-i pe baietei cum sa-si bage testiculele in corp si sa le lege acolo — moarte, laudandu-se cu moartea.

Oamenii unei culturi muribunde nu produc aproape nicio arta demna de acest nume. Plictiseala se aseaza greu pe suflet. Nimic nu este sacru. Poetii romantici din secolul al XIX-lea, adesea rezidenti crestini in cel mai bun caz, credeau ca impulsul pentru marea arta, muzica si poezie trebuie sa fie divin. Ce anume inspira? Cei care pierd divinul pierd si umanul. Este asa cum spune Iisus, ca celor care cauta imparatia lui Dumnezeu li se vor da si toate bunatatile pamantului. Invers: de la cei care au putin, de la cei care cauta doar lucrurile pamantului, li se va lua chiar si putinul pe care il au. Arta culturii muribunde nu numai ca isi pierde excelenta. Genuri intregi de arta dispar; nimeni nu se mai intereseaza de ele; nimeni nu se mai intereseaza sa invete cu multa rabdare si multe esecuri, sau sa aprecieze, ceea ce necesita si ea rabdare, sau sa conserve. Multe dintre deprinderile pe care le cerea adevaratul mestesugar, de multe ori deprinderi necunoscute, dar cunoscute manual, din ochi sau sau din ureche, sunt uitate. Artistii si arhitectii se indreapta spre hidos, brutal si inuman.

Oamenii unei culturi muribunde nu numai ca isi inabusa viitorul in pantece. Ei isi ucid si stramosii. Ii privesc cu invidie pe marii oameni din trecutul lor, oameni care, la fel ca toti oamenii, erau imperfecti, dar care au construit, si au construit nu doar pentru ei insisi, ci si pentru posteritatea lor. Ii batjocoresc pe acei oameni mari si se bucura sa le „demonteze” legendele. Nimic nu este sacru. Jos statuile din pietele publice, pentru ca jos au ajuns deja in inimile oamenilor. Nici omul particular de aici sau de acolo nu este cel care trebuie calcat in picioare. Intregul trecut al poporului trebuie sa faca acelasi lucru; poate chiar intregul trecut al omenirii, nu primit ca pe un dar, ci ridicat din umeri ca pe o povara. Planurile utopice abunda, in timp ce arta decadenta a epocii nu vede decat vaste retele de mizerie umana ce urmeaza sa vina. Caci turnurile utopice sunt cimentate cu ura pentru ceea ce este.

Intreaga stare de spirit a culturii muribunde este cenusie. Achedia (nepasarea — n. red.) este pacatul ei cel mai grav, care se manifesta prin inactivitate spirituala si prin munca neincetata de dragul muncii sau prin munca pentru scopuri josnice. Nu exista veselie in umorul ei. Ratacirea este nota sa, rasul celor plictisiti, al celor super-sofisticati, al celor mondeni, al celor obositi. Copiii nu umplu strazile cu jocurile si rasetele lor vesele. Bisericile sunt goale. Institutiile de baza ale societatii sunt slabe — in special familia. Increderea sociala a disparut. Traditia, care este o forma de incredere sociala, pactul dintre generatii, este travestita sau uitata. Nimic nu mai este sacru.

Dante Alighieri

Poetul Dante identifica in mod abil caracterul iadului cu pierderea sperantei, acea virtute teologica care se increde in promisiunile lui Dumnezeu. Cultura muribunda poate folosi cuvantul „speranta”, dar nimeni nu-l crede, asa cum arata cel mai cumplit esecul lor chiar si de a se inlocui cu copii. Nimic nu este sacru. Optimismul, ranjind si cu dinti de aur, intervine pentru a lua locul sperantei, sustinand nu iertarea, rascumpararea si nasterea din nou, ci o judecata nemiloasa impotriva trecutului si schimbarea, vaga si fara directie, o oarecare schimbare, orice schimbare, asa cum un bolnav pe un pat se zbate si se rasuceste pentru o usurare care nu vine. De ce, cei nerabdatori si bolnavi se tem in secret de speranta, asa cum se tem de credinta si de iubire. Asa ca sunt gata sa cumpere tot ceea ce le vinde omul increzator: vom fi salvati de tehnologie sau de o masinarie politica nou-nouta. Dati-ne voie sa ne hranim, sa ne rutinam si sa umplem orele goale dupa bunul plac, dar luati-ne toata libertatea care ne impune pretentii, adevarata libertate a unui suflet uman care se lupta in har sa se apropie de Dumnezeu.

Cine poate insufla viata intr-un astfel de lucru, pentru ca acesta sa devina un suflet viu? Numai Dumnezeu poate, dar oamenii prefera sa creada minciuna ca nimic nu este sacru, decat sa isi asume indatoririle si darurile inimoase ale vietii. Fie ca Dumnezeu sa ne insufle viata, fie ca ne place sau nu.

Traducere si adaptare dupa theimaginativeconservative.org.