Ziua Independentei in Muntii Ciucas

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

O zi cu adevarat reprezentativa a fost ziua de 10 Mai 1877 pentru România si pentru români. Dupa razboiul dus impotriva ultimei cotropiri Otomane, tara noastra, in sfarsit si-a castigat independenta fata de corporatia mafiota si nepotista a semilunei. Ziua Independentei a fost declarata ca o victorie suprema asupra Otomanilor cotropitori de mai bine de 600 de ani. Aceasta zi ar trebui sa fie adevarata zi nationala a noastra. ;)

Dar ceea ce este bine de stiut este ca poporul nostru nu a fost niciodata resentimentar. Nici un turc, ce traia pe atunci in tara la noi, nu a fost agresat in vreun fel sau omorât, nu a fost aruncat in temnita sau instrainat de familia sa etc. Sub nici o forma! Am avut si avem intotdeauna respect fata de poporul turc de la care am si imprumutat multe chestii, cum sunt delicioasele baclavale, sarmalele sau surtucul, fesulucul etc. Este o traditie pe care, de fapt, o aveam impreuna de mai bine de 1000 de ani caci multe popoare din centrul, estul Europei si podisul central-asiatic impartasim aceleasi trasaturi, atat de neam, de obiceiuri, vestimentare, culinare, culturale in general, dar si fiintiale. ;)

Am ales aceasta zi pentru a face o tura pe munte. Am mers in Muntii Ciucas dupa trei ani in care i-am ocolit, sa zic asa. Am fost impreuna cu doi prieteni. Am mers cu masina pana pe Valea Berii unde ne-am inceput traseul.

Pana sa ajungem acolo, la Radio România Actualitati, Majestatea Sa Regele Mihai I a rostit un scurt mesaj catre tara, catre popor, spunand ca noi nu trebuie sa ne pierdem credinta si speranta si sa ramanem fermi, tari pe pozitiile noastre ca sa putem rezista de acum incolo la ceea ce va veni. Sunt vremuri foarte grele, extreme pentru noi si trebuie sa dainuim in continuare ca neam, ca frati etc. A fost, intr-adevar, un mic respiro si un mesaj de speranta, in acelasi timp, pentru momentele in care traim, care ne sunt date sa le suportam.

Desi simtim ca tara se duce in totalitate de râpã, si noi cu ea, totusi, aceasta cred ca este ultima refulare a “tumorilor canceroase” care ne-au infectat, din disperare. Ele sunt pe moarte, din cate vad, chiar daca acum simtim ca ne consuma cu totul. La un moment dat isi vor da ultima suflare si ne vom vindeca.

Dar sa revenim la calatoria noastra. :)

Am ajuns pe Valea Berii, un foarte cunoscut si important drum forestier care duce din DN1A, de langa Cheia, catre Cabana Ciucas, si pe care toti montaniarzii il cunosc, am parcat masina si am pornit la drum incetisor. Dupa vreo doua ore ne-am vazut ajunsi la cabana unde am poposit un pic sa ne odihnim si sa mancam ceva. Apoi, pe la prânz am pornit spre marele varf Ciucas.

Traseul a fost foarte complex, de o frumusete rara si vremea a tinut cu noi. Cu toate ca era foarte innorat si din cand in cand mai iesea Soarele de printre nori, nu a plouat, decat, pe parcurs, a picurat un pic. Ne-a ocolit ploaia, se pare. Dar atmosfera de pe traseu a fost absolut fantastica. Cu adevarat m-am intors in timp si spatiu. Undeva, candva in vremuri de mult apuse unde Natura era la ea acasa si isi desfasura planurile nestingherita, isi realiza treburile ei casnice, ne aflam si noi ca niste oaspeti bine-primiti in bogata sa gospodarie.

Tacerea era deplina. Pe ici, pe colo, prin vazduhul presarat de nori grei se auzea cate un corb. Apoi in vai mai auzeam si cate un cuc cu ale sale chemari inconfundabile.

Ma intrebam daca gasesc ceva rododendron insa, din pacate, nu am vazut deloc. Inca nu iesise. Singurele flori pe creasta care au inflorit din abundenta au fost brândusele. Pana si afinele si merisoarele au intarziat. :)

Pe traseu am intalnit si zapada. Inca nu se topise in totalitate. Mai era destula si chiar am intalnit-o si pe traseele marcate. Dar ne-am descurcat. Am pasit cu grija si nu ne-am afundat cine-stie-ce.

Drumurile erau de o asa complexitate ca am avut parte de aproape de toate, cu exceptia lanturilor sau scarilor, sau cine-stie-ce altceva mai dificil de parcurs. Am urcat, am coborat sei pe platoul Ciucasului si ne-am minunat de dolomitii care ne pazeau ca niste gardieni tacuti de sute de mii de ani. Imi aduceau aminte de muntii din Italia sau Noua Zeelanda, cu aceste turnuri de piatra semete care ieseau din pamant. Pe unii i-am recunoscut, erau capetele de Daci, altii erau Babele la Sfat, apoi Tigaile Mari, Tigaile Mici si Vârful Ciucas. :D

Ajunsi pe varf am admirat nespusa frumusete a peisajului inconjurator. Am sesizat ca pe traseu, cativa pasi si aveam alt peisaj. Dar acolo sus eram extaziati!

Intre timp au mai sosit si alti traseisti. Am admirat impreuna, am facut cateva poze, am schimbat impresii, apoi am decis s-o luam cat mai repede inapoi la cabana pe traseul ocolitor catre Tigaile Mici, prin Saua Tigailor. Norii deveneau din ce in ce mai amenintatori.

La coborâre, misterul acelor locuri se invaluia si mai mult in ceata sau norul care se lasa lent, in jos, cum treceau orele. Parca urma sa traversam spre o alta dimensiune a acelor locuri. Soarele nu prea se mai vedea decat daca ridicam ochii in sus, si sesizam ca dincolo de plafonul de nor este lumina, cer senin.

M-am tot gandit la asemanarea dintre complexitatea geografica a tarii noastre si noi ca oameni. Am intalnit multi frati de-ai nostri români care sunt in ei insisi persoane foarte complexe. Românii, cum s-ar spune, se pricep la de toate si chiar exceleaza in ceea ce fac. In haosul pe care il vedeam in peisajele platoului Ciucas am regasit o alta Românie decat am cunoscut-o la oras. Acolo, originalitatea ei iese total in evidenta. Orasele noastre, afectate de perioada comunista din toate punctele de vedere, inclusiv cel arhitectural, parca contrazic aceasta stare fireasca a României. A fi haos, asa cum percepem in prima instanta, nu este neaparat ceva negativ. Exista multa potentialitate si multa bogatie aici, iar noi adesea dam dovada ca suntem inventivi si descurcareti. Este evident! Suntem oamenii acestui pamant, nu acest pamant este al nostru. Cum spunea dom’ profesor Florin Colceag: “Românii infloresc in haos”.

Apoi, cu cat se lasa negura si tacerea peste crestele, vaile si crevasele Ciucasene, cu atat simteam ca parca am ajuns pe planeta România. :D Atunci am fost uimit cat de mult ma obisnuisem cu familiaritatea din Bucuresti cu toate aspectele sale.

In noi, vreau sa spun, ca inca mai rezida esenta Dacã, chiar daca unii dintre noi nu vrem sa recunoastem. Se musamalizeaza mult istoria si se incearca sa se aneantizeze ca sa nu mai fim ceea ce suntem. Este ca si cum am vrea ca un taran, lucrator al pamantului, plugar sau oier, dintr-odata sa vina la oras si sa devina un bun functionar in banca si un membru ales al “lumii bune”, mondene, occidentale si la moda. Se vrea cu totul sa se dizolve cu forta esenta fiintiala a românilor. Din ce in ce mai multi dintre noi suferim de bolile sufletului, de lucruri pe care ar trebui sa le facem, ne sunt naturale, ne apartin, fac parte din noi, insa nu le facem. :(

Am inceput sa trecem printr-o criza care isi are originea in trecutul pe care noi vrem sa il uitam cu totul. Dar de ce sa-l uitam? Nu ne va vindeca niciodata daca uitam de noi insine si ii lasam pe altii sa dicteze ce este mai bine pentru noi. Este timpul sa ne confruntam cu ceea ce am devenit! E timpul sa redevenim noi insine si sa lucram dimpreuna pentru a nu ne pierde si a nu pierde ceea ce avem de la Dumnezeu.

Esenta noastra Dacã intotdeauna ne-a spus: “prin noi insine!”. Asa cum ne descurcam in viata de zi cu zi, apasatoare de la oras, asa ne-am descurca peste tot si in toate situatiile.

Intotdeauna am fost vazuti ca “prostii satului”, neputinciosi si primitivi. Intotdeauna altii ne-au dictat ce sa facem dar au uitat ca noi am dat cele mai multe genii din toate domeniile de activitate si ca majoritatea din ei au fost piatra de sustinere, de temelie pentru bogatiile de care Occidentul se bucura acum si pentru luxul in care traiesc. Geniile se nasc la sat, nu la oras, dupa cum spunea un intelept de-al nostru. Inclusiv geniile din alte tari tot de acolo au venit. Un Mozart, un Liszt sau un Chopin, un Porumbescu etc., acolo s-au nascut, aproape de Natura si de Pamant.

I-am aparat timp de mii de ani, fiind la rascrucea dintre drumurile care duceau in Orient si cele care duceau in Occident, si daca nu eram noi, vorba aceea “ciuca batailor”, Europa nu mai exista acum. Probabil ca intreaga Europa era o uriasa Turcie sau orice alt stat musulman, or barbar din trecut care o cotropea.

Nu vreau sa fac super-apologie despre noi insa trebuie ca Occidentul si Orientul sa stie cine am fost, cine suntem noi si cine ar trebui sa fim, fara sa ne instrainam, evident.

Sa aveti o saptamana cat mai bogata din toate punctele de vedere! :)