Schite de Iarna – partea IV

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

A venit, in sfarsit, primavara. :) Dar nu despre asta este vorba. Proiectul Schite de Iarna continua pentru ca pe munte inca mai este zapada.

Sunt momente in practica fotografiei cand e necesar sa fii deschis la absolut orice se intampla. Marii artisti fotografi din toate timpurile vorbeau si despre “momentul decisiv” dar si despre faptul de a te uita in spatele tau dupa ce ti-ai gasit ce sa fotografiezi. Intr-un fel, asta mi s-a intamplat mie ieri.

Era o zi de Aprilie, mai pe la sfarsit, cand am plecat in Muntii Baiului la vânat de narcise salbatice. :D Exista acolo o poiana unde cresc narcise salbatice si este ocrotita prin lege, transformata in rezervatie naturala. Din pacate nu le-am gasit, iar traseul a fost surprinzator de anevoios la urcare pe Valea Rea, prin grohotisul pe unde trec izvoarele ce alimenteaza aceasta vale, spre creasta. Pamantul era umed si, apropiindu-ne de el ca sa ne cataram pe abruptul vaii, ii simteam savoarea de mucegai. Am fost surprins dinnou si ma tot intrebam de ce. Evident ca plantele de acolo care s-au uscat toamna trecuta acum trec printr-un proces de putrefactie si din produsii acestora vor renaste altele noi si ciclul va continua.

Ce-am mai observat este ca acel grohotis este format in mare parte din roca sedimentara de gresie calcaroasa (de aceea are o culoare usor deschisa, un soi de gri cu subtile dungi albicioase). In mare parte, Muntii Baiului sunt formati din gresii, am impresia. Acest tip de roca mai poate fi gasita si in sud, in Munceii Secãriei si in dealurile subcarpatice de curbura, in Dealul Sinoiul, Plaiurile Cornului si zona Podul Corbului. Dar in aceste parti roca este mai moale si mai deschisa la culoare, iar pe alocuri se amesteca cu lut rosu. Interesant este ca acest lucru permite ca Muntii Baiului sa aiba o caracteristica, sa zic, fizionomica desertica. De aceea, iarna cand da zapada arata ca un vast desert unde bate un vânt napraznic spulberand zapada ca pe nisipul desertului.

Acest grohotis care se pravalea al Vaii Rea a facut ca aceasta vale sa fie foarte mult coborata fata de nivelul crestei. Dar acest lucru a fost permis datorita curgerii izvoarelor de pe ambele picioare ale vaii (Piciorul Cumpãtul si Piciorul Câinelui) ce se unesc intr-un singur râusor ce se uneste, mai apoi, in afluenta cu Prahova, in Sinaia. De aceea, dupa inaintarea pe traseu, dupa ce acesta se termina, foarte repede nivelul devine accentuat, iar urcarea foarte abrupta.

Am fost indus in eroare, am impresia, pentru ca am cautat pe internet detalii despre acest traseu si am gasit ca oricine poate sa-l faca. Insa am descoperit ca nu e asa deloc. Sau poate nu am nimerit pe unde trebuie finele traseului. Voi mai cauta detalii.

Odata ajunsi pe creasta cu chiu, cu vai, am decis sa luam un drum de ocolire pentru a ne intoarce pe piciorul sud-estic al Vaii Rea, pe Piscul Câinelui. Era un drum de intoarcere prin padure mult mai blând decat grohotisul de urcare prin Valea Rea.

Ne-am continuat drumul si ne-au batut vanturile reci si puternice de pe creste cu zeci de kilometri la ora. Dar am rezistat stoic.

La un moment dat, in drum spre Vârful Drãgan, am decis sa ma opresc un pic. Picioarele ma dureau cumplit de la efortul pe grohotis. Si ma intrebam “ce fac? ma intorc fara nici o fotografie, iarasi?!”. :) Si apoi am simtit nevoia sa ma intorc cu privirea ca sa admir privelistile. Am ramas profund uimit de frumusetea peisajului. Observam Varfurile de pe Cumpãtul si Baiul Mare, am impresia, lasate in urma noastra. Ce texturi! Ce accente ale peticelor de zapada pe versantii muntilor! Mama Natura este o pictorita desãvârsitã.

Am procedat precum a procedat si Ansel Adams. Am avut o viziune a acelui peisaj. Observam jocul lent al luminilor si umbrelor date de soarele ce se pregatea sa intre in declin spre asfintit si norii consistenti ce pluteau deasupra crestelor si mi-am imaginat cum ar trebui portretizat acel peisaj. Dar ce paradox: peisaj portretizat! :D

Imediat m-am gandit la fotografia monocroma si la liniile conducatoare pe care le admiram si care mi-au atras atentia in mod deosebit. De aceea am spus ca Mama Natura este o pictorita desavarsita. ;)

Nu stiu ce mi-a venit sa ma intorc cu spatele sa privesc, o nevoie pe care nu mi-o pot explica pentru ca era o nevoie instinctiva, as spune. Nu este prima data cand mi se intampla. Parca imi intoarce Dumnezeu capul spre ceea ce trebuie sa privesc.

Si atunci nu m-am putut abtine deloc. De altfel nici nu trebuia sa incerc s-o fac. Mi-am dat jos rucsacul pentru a-mi scoate echipamentul foto. Am observat ca aveam instalat teleobiectivul pe aparat. M-am gandit inainte de asta la obiectivul grandangular, dar iata ca… Ce sa fac, sa-l schimb? – imi ziceam. Dar vantul batea ca la el acasa fara mila. Daca il schimbam, riscam iarasi sa umplu senzorul de mult praf.

Apoi, am exclus ideea de a folosi trepiedul din cauza vantului si tineam cu tot dinadinsul sa obtin ceva.

Acestia fiind factorii problemei m-am hotarat sa fac o panorama, stiind ca nu aveam sa cuprind intr-un singur cadru ceea ce vedeam si aveam nevoie sa fotografiez datorita unghiului ingust de cuprindere a lentilei tele. si atunci am zis sa folosesc focala cea mai scurta a acestuia ca sa cuprind cat pot. Nu aveam nici timp sa “lucrez cadrul” pe care il vroiam ca sa obtin “rezultatul final” deoarece stiam ca traseul pe care trebuia sa-l facem la intoarcere era unul foarte lung. Am mers mult pe creste dar si datorita faptului ca eram cam epuizati de la urcarea pe grohotis.

Si atunci am decis sa ma misc rapid. Am tras cinci cadre care aveau sa cuprinda ceea ce vroiam, de la stanga la dreapta, suprapunand o parte din cadrul urmator peste cel dinainte, pentru o lipire perfecta in post-procesare, apoi, fara aberatii sau anomalii fotografice de orice fel. Noroc ca aveam activat focusul automat altfel m-as fi intors acasa cu nimic. :) Nu aveam timp sa focalizez prea mult. Deja restul oamenilor cu care am fost pe traseu inaintasera mult.

Dar Dumnezeu m-a ajutat si am obtinut claritatea pe care mi-o doream. Ma tot intrebam pe drum “oare cadrele sunt destul de clare?”. Urma sa aflu acasa. Si intr-adevar erau foarte clare. M-am bucurat mult! :D

In fotografie, unii spun ca nu ar exista fotograf care sa se duca pe teren, la locul ales, la subiectul ales si sa traga un cadru sau sa faca un click si gata, a obtinut fotografia pe care si-o doresc. Insa mai sunt si astfel de cazuri si acesta este cel al “momentului decisiv”, chiar si in fotografia de peisaj si natura. Trebuie doar sa fi deschis la nou si sa raspunzi chemarii. Si atunci vei obtine ceea ce trebuie nu ceea ce vrei.

De multe ori, in orbirea noastre, fiind ignoranti la ceea ce este acolo unde mergem, credem ca avem nevoie de o anumita fotografie care sa caracterizeze, sa spunem, locul respectiv, poate si anotimpul, clima de acolo, geologia si aspectele geografice ale peisajelor de acolo, fauna si flora de asemenea. Dar iata ca am plecat cu gandul ca poate gasesc narcise salbatice pe care sa le fotografiez si nu asta a trebuit atunci. Trebuie sa ne lasam ghidati si sa invatam, totusi, sa citim cum trebuie peisajul, de exemplu, natura si tot ce ne inconjoara cu deschidere catre ceea ce este. De cele mai multe ori, ceea ce credem ca este nu coincide cu ceea ce este acolo in realitate. Noi credem una, dar realitatea este alta.

Natura ne arata ceea ce trebuie sa primim. Si de ce trebuie? Pentru ca simtim nevoia.

Am simtit nevoia de o iesire si de confruntarea cu acel traseu pe care l-am incercat deja de doua ori dar nu l-am dus pana la capat. Apoi am facut o tura mai lunga intorcandu-ma pe traseul Piscului Câinelui. Am mai simtit nevoia de a privi, iar ceea ce am vazut a fost ceea ce trebuia. Lucrurile se leaga perfect.

Au fost mari provocari pe drum si acest lucru, desi ne-a obosit mult, ne-a si cãlit destul de bine, zic eu, chiar daca in sinea noastra poate protestam. Eu am incercat sa nu obiectez, insa m-am temut ca poate e prea mult pentru cei cu care am venit. Riscam foarte mult si nu vroiam sa-i pun in pericol. Dar realitatea iarasi nu coincide cu planurile noastre. Spunea un calugar dominican la un moment dat ca “daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa râdã, povesteste-i planurile tale!”. :D

Iesirea din zona de comfort este o necesitate!

Iata ceea ce am vazut si simtit. Pe curând! :)