Schite de Iarna – partea III

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

Fotografia de iarna pare a se bucura de un tratament aparte din partea fotografilor sau pasionatilor de fotografie. In primul rand cand spunem fotografie de iarna, spunem, parca, fotografie de natura, desi nu e neaparat sa fie asa.

In acest episod al schitelor de iarna merg mai departe cu studiul fotografiei monocrome cu caracteristici speciale. Lumini, umbre, linii conducatoare, forme, straturi, niveluri, juxtapunerea lor etc., toate se imbina armonios intr-u transmiterea mesajelor.

Era o zi de iarna normala, dar putin calduta (temperatura in jur de 4 grade Celsius), undeva in Muntii Baiului, pe culmi, iar zapada era destul de consistenta. De data aceasta, nu a mai viscolit, iar vantul mai batea din cand in cand. Cerul era partial innorat, iar norii se miscau repejor cand pe colo, cand pe dincolo.

Soarele lumina puternic, apoi intra in nori, apoi iar lumina… Uitandu-ma in jos, pe zapada, vedeam contururi aspre ale eroziunilor eoliene puternice de-a lungul anotimpului hibernal. Straturi subtiri, subtile, lamelare se imbinau intre ele pe un asternut de zapada.

Cand lumina Soarele, aceste contururi capatau irizari imaculate relevand asperitatile lor subtile in ochii cautatorului. Lumina lor se indrepta spre albul pur, totusi, neatingandu-l.

Era un desert de zapada ce se revela in fata celui uimit de miniaturala frumusete a Naturii ca un perete protector pentru generatiile viitoare ai copiilor muntelui, cu cicatricile sale aspre, luminate puternic de Soare. Acestea mi-au atras atentia intr-un mod deosebit si m-au uluit, si mi-am spus: “acolo este o fotografie”.

Mai apoi, scrutand orizontul observ diverse jocuri interesante ale luminii Soarelui pe culmi. Mi-am schimbat obiectivul cu cel cu focala lunga si am inceput sa caut o noua schita de iarna, o noua ghidare catre forme din nimicul imaginatiei.

Cautam o anumita poveste, ceva mai complex decat reprezentarea simpla a unui peisaj banal de iarna. Apoi Soarele lumina puternic de printre nori si am observat spectacolul din departari. Peisajul deveni unul cu adevarat deosebit. Contururi, contraste, gama luminoasa larga intre lumini si umbre, jucau, parca, o piesa de teatru a batranei ierni indurate pe culmile pasunilor montane. Iarna, totul s-ar reduce la nuante de gri, spre alb si negru.

Mi-am adus aminte de stilul lui Michael Kenna. Cautam subtilitatile peisajelor de acolo, ceva particularitati. Eram atras, evident, de gama larga de contraste, de la cele mai bine conturate la cele mai putin schitate. Cautam o poveste, un spectacol deosebit de iarna pe munte. Si dintr-odata lumina juca un mic fandango invaluindu-se din cand in cand cu norii fugaci.

Privirea mi se indrepta adesea catre Bucegi. Urma un spectacol de umbre, lumini, nori, creste inzapezite si la un moment dat acesta incepu.

Cautam detaliul perfect, totusi. Am insistat sa il gasesc intr-o viziune mai larga a peisajului. Diferentele dintre lumini, umbre, crevasele adanci ale Jepilor, ale Coltilor Morarului si ale altor creste puternic conturate de aeonica putere a vremurilor se inscriau intr-un peisaj parca rupt dintr-un dojo japonez sau pagoda chinezeasca, acolo unde picturile in penita si cerneala reduc toate viziunile la simpla impresie a tusului si a contururilor, a contrastelor trasate.

M-am indepartat un pic si am cautat ceva mai larg sa exprim spectacolul Bucegilor de pe partile opuse. Si atunci s-a intamplat ceva deosebit, o deschidere luminoasa, o adiere in inalt care desfacu cortina de nori pentru a atrage atentia.

Mi-am adus aminte ca am ocolit mult timp Muntii Bucegi, nu prea i-am explorat, de fapt, si e cazul sa ii studiez mai mult. Forma lor ca un platou, aidoma unei fortarete bastion in inima României e deosebita. Arata, totusi, ca o potcoava vazuta de sus.

“Intr-o zi te voi explora mai mult!” – imi ziceam. Si imi mai aduc aminte de excentricitatile sale naturale, atmosferice. Produce niste furtuni foarte greu de prevazut, si in plus, campurile energetice pe care le contine in interiorul muntilor masivului fac ca aerul de acolo sa fie incarcat cu o elecricitate aparte. Ii mai lipsesc reflectoarele proprii, caci scena si recuzitele sale sunt deja puse la punct. Daca Nikola Tesla ar mai fi trait, aici si-ar fi construit laboratorul. :D Este un lant muntos deosebit, special, unic, as putea spune. Ce sa mai! :)

S-a deschis, parca, un portal de lumina acolo sus. Ma intrebam “oare, cei care sunt acum pe crestele Bucegilor, ori la schi, ori la drumetie, cum s-or simti acolo, in acele momente?”. Lumina incepea sa patrunda prin atmosfera densa, plina de nori de furtuna de zapada. Incetul cu incetul capata teren, iar norii se indepartau, lasand loc liber unui cer senin, mai apoi.

Este nevoie de lumina, dar o lumina speciala. Este nevoie de un “tus” deosebit, de contraste aparte, echilibrate totusi, caci contrastele puternice, extreme, transmit povestea rasunator si in plus, sacrifica finetea compozitiei, a elementelor sale grafice pentru a sublinia mesajul. Nu e nevoie.. trebuie mai multa diplomatie, caci forta e destula.

De la schite simple, la schite complexe, care de fapt se transforma in desenul definitoriu al peisajelor. Incepem simplu, cu forme simple, contraste simple si finisam cu detaliile cele mai complexe, cu grandoarea majestatii sale montane intr-o atmosfera deosebita, excentrica totusi, de netagaduit si luminata de Soarele de iarna, coborat la orizont. Rezultatul este: intangibil, desi delicat, dar de-a pururi incomparabil, unic in aspectul sau. Acesta este momentul, si nu poate fi decat cel prezent.

Pana data viitoare, numai bine! ;)