Pasteluri de Toamna: Acea carte..

Last Updated on September 26, 2016 by Patrick

Sa nu confunzi niciodata o singura infrangere cu infrangerea finala.
F. Scott Fitzgerald.

Daca stii sa citesti Natura, ca o carte, atunci vei cunoaste semnele Ei. Asa au spus multi care s-au intors in Natura cu scopul de a se intoarce la ei insisi. Au plecat in recunoastere exterioara si au facut o munca de recunoastere interioara. Si ce au castigat? Palmele cu care sprijina Pamantul si Cerul si sunt mai puternice de atat.

S-a facut frig in oras! Parca toamna si-a intrat in drepturi. Cerul acoperit de nori imblanzeste si mai mult lumina soarelui sau o intristeaza.

La campie ploua, la munte cand e soare si senin, cand ninge sus pe creste. Ce paradox, totusi! Unde este incalzirea globala? Nu ar trebui sa fie peste tot?

In ultimul timp am tot criticat faptele omenesti, caci la noi se vad cel mai bine, clar si limpede, ca neglijam Natura si pe noi insine, de parca intregul Pamant e cosul nostru de gunoi. Am ajuns sa cred ca ne place si ne complacem sa traim in mizerie.

Degenerarile continua. Nu stiu cand se vor opri. Dar cum sa trezesti constiinta oamenilor ca ceea ce fac nu e bine, pe termen lung? Cum sa-i trezesti in asa fel incat sa vrea sa se schimbe? Evident ca nu vreau sa traiesc in mizerie. Insa, iata cum am ajuns sa ne despartim unii fata de ceilalti, nemaiavand aceleasi valori. Unora nu le pasa, altora da.

Delasarea si neglijenta si ele continua marsaluind spre un final tragic pentru conditia umana, caci da, suntem conditii pentru Natura, suntem condensatori de energie si transformatori de resurse, insa acum suntem mai mult consumatori si daunam acut locurilor in care stam si pe unde mergem. Am ajuns intr-acolo incat pe unde calcam nu mai creste iarba.

Ma repet, toamna a venit, dar nu inca si frunza galbena decat ca si sugestie. Am vazut-o pictata pe ici, pe colo, pe pajisti alpine, ca si cum Domnul Timp s-a coborat de pe creste prin vaioage cu patinele mortii sau renasterii. Pe unde a trecut s-au uscat frunzele firelor de iarba si altele. Pe altundeva s-au ruginit tufele de afini si merisori. Bujorul-de-munte nu mai are floare si cu asta, parca a disparut din peisaj.

Lumina selectiva in continuare imi da batai de cap in compunerea unei fotografii semnificative, dar ma si surprinde placut si ma face sa ridic aparatul la ochi ca sa trag cadre. Explorez, compun, surprind sau capturez locuri, situatii, momente, care, in abstractiunea lor, par sa nu aiba noima, dar mie-mi vorbesc cu un limbaj tacut, parca al semnelor Naturii, al semnelor peisajului, un dans continuu pe care, chiar daca refuz a-i ma alatura, incerc sa-l prind intr-un cadru de pastel.

As putea-o numi terapie, dar am invatat sa imi deschid nu numai ochii ci si mintea, inima, si sa cunosc si recunosc lumea aparent inconjuratoare-mi. Natura umana, totusi, mi se pare cea mai dificil de citit. Inca nu sunt obisnuit cu limbajul alambicat omenesc, nu atat cel cuvantat, cat cel nerostit, ascuns in gesturi si mereu interpretabil pentru cand nu sunt atent.

Am spus ca ne-am separat foarte mult intre noi, oamenii, cu toate ca, alti dintre noi, ne-am apropiat destul de mult unii fata de ceilalti. Aceasta cernere se numeste apocalipsa in alti termeni. Ne-am separat de cei care nu mai iubesc Natura. Nu mai apreciaza copilaria reala traita in Natura. Aceasta ne aduce bucurie, pentru ca Natura ESTE bucurie.

Noi, românii suntem tristi, asa cum spunea Lev Tolstoi atunci cand a vizitat orasul românesc: “ce popor plin de melancolie”. Citesc, in aceste pagini antropologice, molcomia românului folosita gresit, adusa la extrem in toleranta ne-la-locul-ei si in cumplita delasare. Am devenit oare atat de fatalisti incat sa nu mai vrem, majoritatea dintre noi, sa prosperam? Am ajuns atat de mici incat sa vrem numai sa supravietuim?

Toamna nu vine pentru a distruge, ci pentru a reconstrui. Se retrag anumite lucruri si revin altele.

Ati vazut vreodata culori mai interesante vara, decat vedeti toamna? Ati cunoscut vreodata asemenea abstractiuni ale culorilor in sezonul estival? Cat de greu le cautati vara?

Pentru toti pesimistii, io va zic: nu e vorba ca speranta nu moare niciodata, dar ea niciodata nu se transforma, nu se deghizeaza, nu pleaca, nu vine, nu dispare.. ea ramane eterna. Ea ESTE eterna!

Atata timp cat inca mai aveti resurse, folositi-le! Nu cautati sa supravietuiti! Cautati sa prosperati! De fapt supravietuirea este trairea superioara – supra (super, superior) – vietuire (traire, viata).

Ma aflam dinnou pe creste montane, pe pajisti alpine si, privind peisajul patinat cu pensula toamnei, mi-a venit sa cant acel cantec al frunzei galbene, al lui Baniciu. E un cantec trist, un soi de doina de dor sau jale.. ori nu chiar l-as numi asa. Dar este o poveste de dragoste, totusi, o balada idilica de sfarsit de vara si inceput de toamna, un semn. Barbatul nu se lasa doborat de tristete ci razbate cu bucurie desi este doborat in inima de frunza galbena a codrului. Dar orice cantec are o taina: este scris si scrisul ramane. Atunci cand il vorbesti el circula ca si cand ar avea inceput si sfarsit, dar cand este scris el devine etern.

Ciclul toamnei continua insa nu este sfarsitul. E numai o infrangere si o luam de la capat?…

Save