Nevazutul imponderabil

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

Deasupra lacului tacut si linistit pluteste cel de nevazut, cel de neauzit, cel care tine in mainile sale tot ceea ce este facut din patru bucati de Rai, si totusi se misca incontinuu fara sa oboseasca. El este imponderabil si prin aceasta se auto-sustine si revine la el insusi uitandu-se in fereastra lacului ca intr-o oglinda, fara de care nu s-ar putea cunoaste pe sine.

Din cand in cand se intoarce cu fata in jos, catre oglinda lacului pentru a se privi inca odata si pentru a-si trage seva spirituala din tot ceea ce vede. Nu lasa nimic nefacut si totusi nu face nimic. El este martor la ceea ce observa in acea oglinda precum vecinul de langa el, treaz de mii de ani ce priveste la vesnicia sa si o contempla.

Impreuna sunt doi, dar individual sunt unul. Si nu ii ajunge numai lacul cat si Universul intreg pe care il recunoaste ca al lui propriu, in care se recunoaste si isi aminteste ca l-a zamislit din dorinta de odinioara care a stramutat muntii din loc. Acolo statea stiinta lui. Si a penetrat spatiul nevazut pe care l-a transformat in panza sa pe care a pictat scenariul lumii.

Pluteste, apoi, fara de inceput si fara de sfarsit intr-un infinit al neputintei si puterii in acelasi timp unde totul este. Un concept ca o floare imboboceste din adancuri unde a fost inainte-vreme plantata samanta de scandal si unde a fost aruncata piatra de poticnire. Lacul sau a incetat, atunci, a mai fi reflexiv si a devenit furtunos precum vazduhul in lungile tranzitii tomnatice catre doliul hibernal al intunericului alb. Circuitul apelor sale aratau dorinta de revenire la potirul unde au fost precipitate. Acolo unde inca odata vor dainui neclintite ca intr-un pahar cu apa.

Oceanul va tacea cand luna nu va mai exista. Atunci fluxul si refluxul vor lua sfarsit si totul va fi in echilibru ca la inceput.