Momentul Indeciziei

Last Updated on September 27, 2014 by Patrick

As zice: “Cand cineva fotografiaza, ii place ceea ce vede. Cand cuiva ii place ceea ce vede, se regaseste in acele lucruri sau momente, sau le regaseste in el.” Momentul indeciziei incepe acolo unde se afla rascrucea dintre drumurile pe care decidem sa mergem in cele din urma.

Am simtit o nevoie oarecum inedita de a face fotografie de strada. Recunosc ca nu am prea facut asa ceva intr-un mod serios pana acum. Cateva fotografii arhitecturale colo, cateva dincolo, in marele oras al Bucurestilor si acela a fost inceputul. Am multe proiecte pe care as vrea sa le realizez, in fotografie. Imaginatia imi poate aduce multe idei. De la fotografie de strada sau abstracta, pana la fotografie meditativa in stil haiku, pana la portrete poetice cu diverse personaje pe care respectivele modele cu care vreau sa lucrez le vor personifica. Ceva semnificativ, vreau, nu simple fotografii fara continut care sa uimeasca doar prin aspectul placut al finisajului realizat in prelucrare. In fine.. mai vedem.

Mergand dinnou intr-un anumit loc foarte frumos, pentru unii spectaculos, pentru altii revigorant sau linistit din Bucuresti, numit Parcul Carol :D aveam in plan un frumos apus cu monumentul mausoleului soldatului necunoscut, pentru ca am ramas fascinat de superbele culori ale cerului presarat cu nori la asfintit. Acele rozuri, portocalii, violet si rosu ale cerului m-am captivat de-a binelea pana intr-atat incat am inceput sa vanez asa ceva. Pierd usor din vedere si alte aspecte ale deschiderii spre fotografie si anume momentele care intr-adevar semnifica ceva.

Un fotograf nu trebuie sa uite astfel de situatii. Oricand se pot infatisa in fata noastra si atunci ce facem? Sa apasam pe declansator au ba? :) Obscure sau nu, fotografiile alb-negru raman fundamentale. Nu ma interesau culorile. Ba chiar ma distrageau.

“Perucile” copacilor imi aduceau aminte de vremuri nu de mult apuse. Oameni care vroiau sa iasa in evidenta purtand masti, peruci, machiaje, de-a lungul a sute de ani de incercari ca un “du-te vino” sau ca mingiuta de yo-yo pe care o aruncam si revine la noi in foarte scurt timp.

Oamenii vin si pleaca. De ce atata efort pentru a impresiona, de ce atata fastuozitate? Mai bine am fi noi insine. Lumea nu s-ar mai feri de noi si nici noi de ei.

Alteori, ne intereseaza, ca si fotografi, partea tehnica a fotografiei ca si cand am da de banuit cumva ca nu stim sa fotografiem, ca suntem slabi sau ca aparatul nostru functioneaza prost (produce prea mult zgomot de imagine, imaginile ies prea pufoase chiar daca am focalizat corect, lentilele sunt de slaba calitate si ar trebui inlocuite cu ceva mai scumpe etc.). Toate acestea ne tin in tensiuni inutile. Daca ne-am uita la cele mai premiate fotografii din stilul pictorial de la inceputul secolului XX am renunta la aceste griji ale noastre. :)

Nu eram singur. Mersesem cu un prieten ca sa fotografiem impreuna. Vroiam sa facem ceva fotografie de strada. Acelasi lucru i-am spus si lui ca si altor persoane: aparatul de fotografiat e o jucarie. Ce face un copil cu jucaria sa? Pai, se joaca. Imaginile pe care le facem sunt rezultatele acelor jocuri. :)

Apoi trecem, zice-se, la lucruri mai serioase. Dorim sa impartasim jucariile noastre cu ceilalti ca si felul cum ne jucam. Dorim sa fim in relatie cu ceilalti de parca nu am fi. Alergam pe o planeta care se misca si ea la randul ei, se invarte, precum porcusorii de guineea intr-un carusel, alergand pentru ca roata se invarte. Pai, unde vom ajunge? In acelasi loc de unde am plecat. :)

Intorcandu-ne de unde am plecat, realizam, in anii “batranetii” ca dam in mintea copiilor, cica, de parca acestia ar fi niste biete creaturi imbecile lipsite de orice fel de inteligenta, cat timp noi confundam eruditia cu inteligenta. “Ati vazut ce destept e? Stie foarte multe! A citit mult!”, spun adultii despre oamenii culti.

Existau la un moment dat, si cred ca inca mai exista, niste aparate de fotografiat numite “toy camera”, sau “aparate jucarie”. :) Cu acestea se faceau niste imagini cu efecte foarte interesante, artistice, ceva de o incarcatura emotionala aparte. Acestea si lentilele “lens-baby” fascineaza pe din ce in ce mai multi fotografi din intreaga lume.

Si la un moment dat observ stand pe treptele catre monument un domn imbracat ca de vara, pantaloni scurti si tricou, asteptand pe o banca vis-a-vis de noi. Avea in stanga sa o mica bicicleta cu roti sustinatoare, pentru copii. Aceasta mi s-a parut fotografia perfecta pentru ziua respectiva, la inceput de toamna. Atunci cand se apropie sezonul rece tragem concluzii si vedem ce fructe am cules din recolta din vara trecuta.

Acesta astepta uitandu-se mult timp in jos la acea bicicleta. Oare nu e mai echilibrat un copil decat un adult, unul care bea, fumeaza, mai face si alte prostii mult mai mari? De ce oare sa le punem roti sustinatoare? Noi unde suntem ca sa ii sustinem personal? :|

Am mai spus: nu se cade sa fim puerili, ci precum copiii.

Si uite asa se face lumina si totul pare mai clar, nu-i asa? ;)