Mihaela Gheorghiu – Comportamentul cuantic al apei in celulele noastre. Structurile piramidale din corpul nostru si Efectul de Piramida

Este foarte greu de explicat in profunzime, dar si cu claritate, functionarea mecanismelor renale, in intreaga lor complexitate. Este un demers cu atat mai dificil, cu cat exista structuri anatomice si histologice care sunt evidentiate, dar sunt inca incomplet intelese functional.

Ori, in conditiile in care anatomia si fiziologia renala au multe unghere necunoscute, cum poti sa intelegi corect modul in care se imbolnaveste rinichiul ? Si totusi….

Uneori, este important sa pui niste intrebari corecte. Asta inseamna ca un fenomen ti-a starnit curiozitatea. Poate ai intrezarit un raspuns, dar nu te ajuta datele experimentale, tehnologia. Riscul de a cadea in capcana pseudostiintei este mare.

Vom discuta cateva aspecte esentiale despre rinichi si despre apa.

Fiecare dintre cei doi rinichi este format din aproximativ un milion de nefroni. Acestia sunt considerati unitatile anatomice si functionale ale rinichiului respectiv. Fiecare nefron are doua componente: un glomerul, la care este conectat un tub lung, pe anumite zone sinuos, pe altele drept. Glomerulul are un ghem de vase subtiri, capilarele glomerulare, prin care sangele este filtrat. Aceste site capilare au „ochiuri” destul de largi, incat sangele „pierde” multa apa si multe oligoelemente, alaturi de compusii toxici. Tubul primeste deci apa si sodiu, potasiu, aminoacizi, glucoza, magneziu, compusi esentiali, pe care nefrocitele, celulele care formeaza tubul, se grabesc sa-i reabsoarba si sa-i trimita inapoi in sange.

Aici se nasc niste intrebari.

Cum de sunt glomerulii renali niste structuri atat de „imperfecte”?

Adica de ce „scapa” atat de multa apa la filtrare, incat de la tubul contort proximal si pana in tubii colectori toate nefrocitele „muncesc” pentru a o reabsorbi?

Nu era mai simplu sa ajustezi filtrul glomerular, decat sa inventezi mecanisme fabuloase prin ingeniozitatea lor, ca ultrafiltrarea in contracurent?

Nu era mai simplu „sa strangi” putin filtrul glomerular, decat sa creezi pompe care ajusteaza permanent concentratia electrolitilor si, automat, induc reabsorbtia apei, prin consum energetic? Decat sa creezi structuri complexe si fascinante precum sunt aquaporinele, cu care sa populezi membranele nefrocitelor?

Cu siguranta, punand intrebari in aceasta cheie, ar fi fost mult mai simplu sa fim inzestrati cu un alt model de glomeruli.

Cheia in care se pun insa intrebarile de mai sus este una falsa. Sau nepotrivita. Pentru ca ne induce o imagine nereala, grosiera, despre apa si proprietatile sale minunate. Pentru ca ne obliga sa acceptam apa ca fiind o masa amorfa, „oarba”, care nu face altceva decat sa urmeze pasiv jocurile de osmolaritate, create cu atata finete si sacrificiu energetic.

Cu siguranta, realitatea este alta. Apa nu paraseste rinichiul avand aceleasi proprietati cu care a intrat. In rinichi nu are loc doar curatarea sangelui, ci si o imbunatatire a calitatii apei care se intoarce din rinichi in sange.

Cum se intampla acest fenomen?

Vom raspunde prin rezultate experimentale si, acolo unde acestea nu exista, prin deductia unor manifestari impuse de legile fizicii.

Sa ne ocupam mai intai de aquaporine, canalele de apa, care populeaza atat de bogat tubii nefronului.

Aquaporinele asigura un transport rapid, ieftin energetic, regulat si selectiv si nu obligatoriu dependent de variatiile osmolaritatii. Ele sunt foarte bine reprezentate numeric in celulele in care este nevoie de un transport rapid al apei (rinichi, glande salivare si plamani, in mod special).

Aspectul cristalografic particular al diferitelor tipuri de aquaporine le aseamna cu niste clepsidre, care prezinta zone multiple de ingustare (situsuri de constrictie).

Masurarea diametrului canalului pentru apa in aceste situsuri de constrictie a creat o mare bulversare in randul oamenilor de stiinta. In aquaporine, acest diametru este de 2.8 A, mult sub diametrul unei molecule de apa, care depaseste 3 A. Adica molecula de apa „se cam chinuie” sa traverseze aceasta zona de constrictie. Masuratorile efectuate au dovedit insa ca printr-o aquaporina trec 109-1010 molecule de apa/secunda!!!

Cum reusesc sa treaca atat de multe molecule, fara sa intarzie considerabil in zonele de constrictie???

Explicatia este data de comportamentul cuantic al apei, care este o molecula mica, cu greutate moleculara in jur de 18 Da, mult sub limita de 25 kDa pentru care, in 2019, s-a confirmat comportament dual unda/particula, atunci cand molecula trebuie sa traverseze o bariera energetica.

Deci moleculele de apa traverseaza aquaporinele din corpul nostru prin tunneling cuantic.

Va ajuta sa „vizualizati” fenomenul filmuletele urmatoare.