Limita corectitudinii – dorinta sau vocatie?

Fara limite?

Acum cativa ani am calatorit un pic in India si am mers pe strazile unuia dintre orasele cele mai mari din nord, Agra, orasul lui Taj Mahal, Shah Jahan si Fortaretei Rosii (stati linistiti, nu e o fortareata comunista sau socialista, ci se numeste astfel pentru ca este construita din gresie rosie), si am observat un lucru foarte interesant, printre multe altele care m-au impresionat la acea tara, la acel oras. Am observat circulatia masinilor pe acolo. Aveau o singura regula: “horn, please!”, adica “claxonati, va rog!”. Era haos pe strazi, insa toata lumea era linistita, toti erau calmi, unii cu zambetul pe buze, altii radeau, se simteau bine, isi faceau treburile etc. Am calatorit intr-o ricsa tuk-tuk (ricsa motorizata). La inceput, recunosc, ma tineam cu ambele maini strans de barile din acel vehicul cu inima pana in gat. Imi era o teama teribila ca ne accidentam sau asa ceva.. ca patim noi ceva.. in tot acel haos. Insa nu a fost asa. Toata lumea era respectuoasa cu toata lumea si nimeni nu calca pe bataturile nimanui. Toata lumea facea loc tuturor, ca sa spun asa.

Mai tarziu, dupa cativa ani, am auzit ca rata accidentelor in acea tara era extrem de scazuta (mai jos de 0,6 % sau ceva asemanator) tocmai datorita faptului ca regulile de circulatie au fost reduse la una singura. La noi, in schimb, sunt atat de multe si o rata a accidentelor asa de mare ca te face sa te intrebi: cine este un exemplu pentru cine? Sau: cine este mai civilizat decat cine? Ca, pana la urma, civilizatia se reduce la faptul ca ori nu exista delicte, ori rata lor este extrem de infima, in acest caz.

Deci, regulile sunt bune sau rele, in ceea ce priveste civilizatia, viata insasi? Dar cele mai apasatoare sunt regulile pe care ni le impunem noua insine. Sunt limite: asta sa facem, asta sa nu facem, asta e bine, asta nu e bine, asta asa se face, asta nu se face asa. Si pe deasupra, tot noi stabilim ce este moral si ce este imoral, ce este etic si ce nu este etic. Am vazut ca noi românii avem tendinta sa ne ferim foarte mult sa nu cumva sa deranjam pe cineva. Suntem excesiv de pasnici, in acest sens. Dar oare pe cine deranjam?

A trai fara limite inseamna sau nu libertate? A trai liber inseamna ca am inteles ce este util si ce nu este util. Cum spunea un mare intelept, “toate va sunt ingaduite, insa nu toate va sunt de folos”.

Si atuncea, vreau sa subliniez ca in toate stradaniile noastre punem o bucatica din noi. Talentul nostru este un adevar despre noi insine. Cu atat mai mult se vede acest lucru in arta.

Cum arta este o anumita manifestare a constiintei (fie a constientului, fie a subconstientului uman) intotdeauna gasim sa exprimam ceea ce vrem sa spunem, un mesaj, pe care extrem de putini oameni il inteleg. Daca nu ar mai fi limitele moralitatii sau imoralitatii intre oameni, care nu sunt altceva decat norme intelectuale goale si oarbe ce mai pastreaza o mica legatura cu realitatea sau deloc, atunci comunicarea dintre oameni ar fi mult mai usoara. Cu atat mai mult ar fi comunicarea cu noi insine.

Chiar si in muzica, expresia artistica cea mai populara, care atinge mai puternic emotionalul uman, s-au rupt anumite bariere de-a lungul timpului. In trecut, muzica se impartea in doua grupuri, in muzica sacra si laica. Muzica laica a castigat foarte mult teren din dorinta oamenilor de a se face auziti. Inclusiv in ultimele doua secole, muzica populara (a se intelege muzica pop, nu cea traditional-etnica) a castigat mult mai multe in inimile oamenilor decat muzica bisericeasca. Dar v-ati intrebat vreodata de ce ii spunea muzica sacra, si nu bisericeasca, la inceput? Unii dintre compozitori (precum Palestrina sau William Byrd) spuneau ca este de inspiratie divina.

Multe dintre limitele umane sunt auto-impuse. Cu totii stabilim care sunt standardele, trend-urile, care sunt lucrurile pe care ar trebui sau nu sa le spunem. Dar cum facem sa intelegem toate acestea? Explicand de ce e bine si de ce nu e bine, care vine din analiza, reflectie. Nu se cade sa luam totul de-a gata deoarece dam peste cap intreaga civilizatie si implicit relatiile dintre noi. Si astfel ca se nasc contrareactii, sa spunem asa…

Ma uitam recent la un documentar despre Michael Jackson, despre muzica sa, despre relatiile pe care le avea din copilarie cu familia sa, cu prietenii, cu oamenii care l-au influentat cel mai mult. La un moment dat era vorba despre ruperea de sub tutela (inclusiv artistica.. dar mai ales) tatalui sau. A reusit sa revolutioneze muzica pop la nivel mondial, cu ajutorul albumelor sale solo (printre care Thriller si Bad), in care vorbea despre ruperea lanturilor, atasamentelor fata de persoanele care ii tineau creativitatea blocata. Din pacate, pana in ultimii ani din viata sa a vorbit despre aceste lucruri in muzica pe care o creea, nereusind sa treaca psihologic peste acele situatii din viata lui. Insa felul in care le-a realizat artistic a spart toate normele devenind o noutate pentru toata lumea. Si-a dezvoltat, intr-adevar, creativitatea.

Sunt inca persoane care considera ca un anumit tip de muzica nu ar trebui compus si lansat in lume, iar altul da. Este un fel de “pudism” artistic insa fara intelegere. Eu, unul, nu as accepta nici o impunere de nici un fel. Sa mi se explice, totusi, de ce e bine si de ce nu. Altfel nu pot accepta tacit, supus, absolut nimic. Libertatea mea are ca limita libertatea celuilalt, in sensul ca daca si-o incalca, este mult probabil ca mi-o va incalca si pe a mea.

Nu incercati sa va impuneti limite. Analizati inainte in mod socratic: Este adevarat? Este benefic (atat pentru mine cat si pentru ceilalti din jurul meu)? Este util?

Inhibitorii creativitatii

In jocul cu focul indicat este sa nu te arzi. Cand mergi prin mocirla indicat este sa nu te umpli de noroi.

Inca din copilarie ni se impune limita corectitudinii pe care niciodata nu trebuie sa o incalcam. Acest trebuie a devenit lege pentru multi oameni. Insa ei continua cu acelasi tip de constiinta nedezvoltata, in stare incipienta, potentiala.

Inca din frageda pruncie ii programam pe copiii nostri cum sa se comporte, considerand ca asa se traieste in aceasta lume, nepermitandu-le sa indrazneasca, sa riste. Cum e vorba aceea? Nu risti, nu castigi!

Dinnou, Michael Jackson este exemplul perfect atunci cand vine vorba despre cineva care a riscat, a castigat, dar care a neglijat aspectul psihologic si al relatiilor cu persoanele care il trageau in jos, in viata lui, si care inclusiv i-au cauzat moartea, devenind un personaj tragic al artei mondiale contemporane. Dar ce ramane din Michael Jackson? Muzica lui, indrazneala lui, faptul ca a revolutionat arta mondiala si a deschis drumurile pentru multi alti artisti sa indrazneasca, indiferent de mesajul lor.

Am intalnit persoane carora le este frica de propriile lor ganduri, de parca mintea lor este acea fantoma groaznica ce ii bantuie zi de zi, noapte de noapte. Frica se instaleaza in inimile lor, iar cutia mentala se ingusteaza si mai mult. Problema este ca ajung sa nu mai vada lumea, tranchilizandu-se pe sine din auto-desconsiderare. Toate pornesc din copilarie, iar acest lucru ar fi indicat sa nu-l uitam. Acolo, atunci, mintea ne este cea mai receptiva. Dar cati avem curajul sa ne auto-depasim si sa ne punem la indoiala crezurile?

O prietena mi-a spus ca nu are credinta nici in sine insasi, ca crede ca nu va putea sa faca fata dezvoltarii artei sale. Insa are o voce incredibila, puternic penetranta. Timbrul vocii ei este foarte matur si puternic convingator. Un asemenea potential ar fi pacat sa nu fie pus in valoare.

Mai este si problema dorintei. Eu as spune asa: dorinta este la baza egoismului, acelui consumism al interesului propriu care este cauza consumismului la nivel mondial. Cu totii avem o inclinatie spre a ne satisface dorintele inclusiv prin talentele noastre. Dorinta este opusa vocatiei, asa cum egoismul este opus altruismului. Khalil Gibran spunea: “Pentru cel care da cu bucurie, bucuria este rasplata sa.” Dar putem invata cum sa ne gestionam dorintele ca sa le dizolvam mai apoi. Aceasta numai prin vocatie se face, indiferent ce talente avem.

Dar cum sa facem acest lucru fara sa cadem in capcanele asa-ziselor pacate? Unde este dorinta si unde nu ar trebui sa fie dorinta? Cred ca as putea sa compar aceasta munca cu gradinaritul. Acolo, dezvoltand acele necuvantatoare, plantele, ne putem da seama ce functioneaza si ce nu functioneaza. Acele plante, fie decorative, ornamentale, fie pomi fructiferi, legume, cereale etc., ne arata in mod tacit pana unde merg lucrurile si pana unde nu. Sunt foarte delicate unele dintre ele si ne arata ce putem face ca sa creasca la potential maxim. Dar daca mai si ingrasam solul cu cenusa, compost, ingrasamant natural, atunci vom obtine supra-productie, sa spunem asa.

Limbajul tacut, nerostit, ar putea fi un mod revolutionar de a comunica prin intermediul artei. Un exemplu in acest sens este Dan Puric, unul dintre cei mai mari artisti români contemporani, dupa parerea mea, care a revolutionat teatrul românesc si mondial. Unii spun ca face pantomima, altii spun ca este teatru fara cuvinte. Dânsul spune ca este teatru crestin, desi nu ar fi vrut sa-i dea o eticheta. Este teatrul in care exprima realitatile oamenilor din spatiul rasaritean european in lupta lor impotriva si indurand ratacirile occidentului care se pare ca si-a uitat mai mult sau mai putin voit radacinile. Este vorba despre familie, este vorba despre lupta pentru supravietuire in fostul bloc comunist, dar mai este vorba si despre stravechile valori crestine continute inclusiv in basmele romanesti (ex. Insir’te Margarite).

Vedem, deci, ca toate aceste exemple au un numitor comun: pasiunea, insa mai presus de aceasta este vocatia. Prin vocatie, acesti artisti ajung sa spuna, sa faca, sa compuna, sa arate lucruri in spatiul care le cere. Cu alte cuvinte, acopera anumite nise din viata sociala si o fac intr-un mod original artistic, intr-un mod nou. Desi se spune ca nu e nimic nou sub soare si ca toate au fost deja inventate, eu nu cred aceste lucruri si spun mai departe ca toate pot fi reinventate devenind altceva, ceva nou, ba chiar straniu de nou.

Lasa-ti copilul sa iasa din tine!

Intotdeauna am fost de parere ca trebuie sa ne intoarcem la copilarie. Pe atunci ne faceam liste cu dorinte pe care sa ni le indeplinim, iar unele dintre ele erau si sunt rezolutii pentru intreaga viata, sa ne tinem de ele. Voi ati avut o astfel de lista cand erati mici?

Brancusi spunea: “Cand suntem mici, visam. Cand suntem mari, cream.” Iar altii spun ca nu ar trebui sa fi copil toata viata, ca nu mai faci lucruri serioase, nu te maturizezi, ca viata este plina de greutati si ca numai un om matur poate sa le faca fata. Dar ati vazut cati oameni maturi dau gres in viata si regreta ca nu mai sunt copii? De ce oare? Oare copiii sunt mai capabili sa isi gestioneze viata? Ah, da, nu avem griji cand suntem copii, iar parintii nostri asemuiesc acest lucru cu iresponsabilitatea, cu lipsa de experienta sau maturitate etc. Insa multi copii sunt extraordinar de maturi chiar de mici, si nu din cauza experientelor acumulate in acei putini ani de viata, ci din alt motiv. Vin deja cu acele valori la existenta

Am intalnit persoane care se feresc sa nu pacatuiasca, sa nu fie orgoliosi, vanitosi, sa nu-si arate amorul propriu, aroganta, sa nu se dea mari, sa nu cada in patimi (droguri, sex, alcool), considerandu-se vulnerabili si susceptibili la a cadea in asemenea manifestari. Dar omul constient si indeajuns de matur nu-si va pune niciodata problemele acestea, ci din contra, acolo unde ele apar imediat cauta solutii, nu sta sa se lamenteze ca ar putea sa cada prada lor din motiv ca se considera pe sine slab, pacatos, imatur etc. Pentru omul constient, care este o fiinta misterioasa pentru multi dintre noi, nu exista auto-considerare de nici un fel. Acesta nu se auto-considera si nici nu se auto-desconsidera. Insa pentru oamenii care se considera slabi, chiar si atunci cand citesc informatii despre defectele psihologice pe care cu totii le avem, raman fascinati si isi alimenteaza fricile. Ei chiar cred toate acele lucruri fara sa le analizeze. Auto-desconsiderarea lor devine o forma de lipsa de respect fata de sine insusi. Pe ce pui atentie, acel lucru se alimenteaza. Daca noi punem atentia pe constiinta, aceasta se alimenteaza.

Solutia finala ar fi sa nu ne mai lasam prada defetismelor, desconsiderarilor de nici un fel, venite din frustrarile de azi, de ieri si de alaltaieri, pentru ca ne auto-flagelam, ne auto-mutilam. A te auto-desconsidera nu este un act de modestie, de umilinta, de smerenie. Ati observat ce reactii au oamenii atunci cand vorbiti despre voi insiva auto-desconsiderandu-va? Unii chiar simt placere oarecum sadica sa se considere pe sine in felul acesta, ca si cum s-ar razbuna pe sine pentru greselile lor, insa aceasta nu este constientizarea greselii. Se adancesc din ce in ce mai mult intr-o suferinta inutila.

Practica-ti vocatia fara frica!

Fiecare dintre noi avem propriile rezerve de inteligenta in minte. Insa in ceea ce priveste relatia noastra cu propria minte, lucrurile tind sa se complice. Unii isi considera mintea un dusman, altii un bun prieten in care merita sa investesti ca sa se dezvolte. Dar relatia noastra cu mintea seamana foarte mult cu relatia dintre un gradinar si gradina sa. Acolo sunt semintele puterilor umane, unele din ele considerate magice, si depinde foarte mult ce alimentam. Sa stiti, in primul rand, ca toate defectele psihologice se dezvolta datorita neglijentei noastre care, la inceput, le face sa se nasca. Apoi urmeaza cresterea lor in mod voit sau inconstient.

Valorile umane, implicit talentele, se dezvolta cam in acelasi fel, insa in sens invers. Cu totii suntem inteligenti din nastere, dar cum reactivam aceasta inteligenta de-a lungul vietii? Practicandu-ne vocatia. Ce este aceasta vocatie? Este o chemare interioara, intima, fiintiala, catre a indeplini un anumit rol benefic pentru cei din jur, catre a face lucruri bune sau superioare. Nu este o profesie anume, o indeletnicire anume sau un talent, ci este modus operandi pentru toate acestea.

Care este vocatia voastra? Va este frica de ea, frica sa va avantati in viata? Care este chemarea voastra? Care sunt talentele voastre? Ce stiti sa faceti? Ce va place sa faceti? Sunteti dispusi sa faceti aceste lucruri? Lasati un comentariu mai jos. :)

Save

Save

Save