Lectie Magistrala..

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

O lectie magistrala este necesara de invatat. Cand oamenii vorbesc despre lucruri rele, negative, urate, despre greutatile vietii, despre ostilitatea lumii inconjuratoare care, dupa ei, din nefericire am fost chemati sa traim, uita de ei insisi si de motivul magistral pentru care traiesc sub soare. Este un motiv diferit decat cel existential, precum copilul in primii ani de viata care exploreaza o jucarie noua.

Cand oamenii se critica intre ei, se arata cu degetul si isi dau vina unul pe celalalt sau cand isi acuza semenii de diverse fapte nedorite este pentru ca nu stiu cine sunt si nu si-au gasit linistea si nici scopul in viata, inca. Nu si le-au gasit pentru ca au uitat de ei insisi, de complexitate lumii lor interioare, de frumusetea si profunzimea sufletului lor sau a constiintei lor.

Acum mai mult ca niciodata este necesar sa ne redirectionam privirile spre ceea ce e frumos si sublim, spre puterile noastre, spre capacitatile noastre de a trai, de a deveni superiori fata de cei care am fost ieri, pentru ca totul si orice se schimba si nu ramane pe loc.

Vad ca peste tot in lume se vorbeste cel mai mult (ori numai de asa ceva) despre aspectele negative ale vietii, despre greutati si suferinte, despre lucrurile rele care ne afecteaza vietile, despre cat de urata este lumea in care traim, intr-atat incat atunci cand privim o simpla floare chiar daca ii vedem frumusetea mai apoi urmeaza sa ne spunem in barba: “da dar.. se va ofili”, sau “da dar.. e plina de gâze”, ori “da dar.. e otravitoare”, intotdeauna uitandu-ne si tinand cont de partea goala a paharului.

De fapt, paharul nu este gol niciodata. Partea goala a paharului nu exista, este o himera, o iluzie. La fel cum dezastrele, crimele oribile, bolile, mizeria si saracia, mortile si razboaiele sunt doar iluzii din pacate cristalizate in lumea asta fizica pentru ca credem in ele. In ceea ce credem, aia vom aduce pe lume.

Un cioban de la munte priveste in zare sublimul asfintit de Aprilie, la fel si maiestuosul rasarit in Mai si in oricare alta perioada a anului. Pentru el nu exista perioade ci doar ceea ce stie sa faca in fiecare zi. Lumina zilei este instrumentul lui cel mai util. El nu se gandeste cu un milion de kilometri pe ora si nici un milion de ganduri pe secunda. El este pur si simplu pentru ca nu are alt motiv de a fi. Dar noi? Pe noi ce ne face sa sucombam apetiturilor otravitoare ale informatiilor iluzorii, ale partii goale a paharului? De unde provin ele?

O pasare in zbor isi poarta singura de grija. O caprioara in padure sau pe malul raului la adapat isi poarta singura de grija, iar daca este atacata de infometatul lup, se sacrifica, se lasa mancata in cele din urma pentru ca nu cauta sa se razbune pe bietul lup care daca nu o gasea, daca nu o ataca, putea sa moara de foame si atunci ce..? Oare lupul nu are dreptul la un loc sub soare, chiar daca sub lantul trofic caruia ii aruncam intotdeauna priviri arogante, el isi desfasoara vietile? Oare nu are dreptul sa faca parte din mare familie a celor guvernati de cele patru elemente ale naturii? Natura nu ar putea sa fie daca nu ar fi foc, apa, aer si pamant si pe deasupra? Iubirea e cea care le intruneste pe toate patru.

In marele oras fiecare alergam spre un final inconstient prezis de cei care s-au obisnuit sa repete aceleasi scenarii mereu, ori de cate ori vin aici, parca le este scris. De fapt nu ne este scris nimic, ni le scriem singuri.

Bucuria intelegerii nu mai adie ca o boare parfumata pentru cei care au puterea sa o simta, sa o miroasa in fiecare clipa, ci de fiecare data cand ne uitam la ceas ni se contureaza aceeasi masca posomorata ca cea dinainte sa-l privim. Ni se pare ca acele ceasului ne duc undeva? Dar… nicaieri, de fapt. Ele se invârt in cerc.

Cata vorbarie mentala am putut sa degajam in atmosfera pamanteana in care respiram! Sunt programe, oameni buni! Ele nu sunt, ele exista. “Gandesc, deci exist!”, cred ca este adevarat. Sunt, deci sunt, nu exista. Totul devine o fraza fara noima, aparent, dar care nu poate fi inteleasa daca nu este traita. Vechii japonezi ai lui Bushido Sakura si ai Buddhismului Zen, atat de indragit in lumea new age de parca ar fi un salvator al bietelor lor suflete sau un sanctuar unde pot inhala aer curat fara sa fie provocati sa se apere de vreun pericol, le spuneau koan, haiku. Aveau menirea sa trezeasca suflete ca sa fie. Numai asa se facea lumina in casele lor vechi, si nu ma refer la lumina exterioara.

Avem frumuseti, valori, momente care uimesc, dar avem frazele misterioase si pline de tâlc din toate basmele, legendele, poemele scrise cu cerneala neagra in vreun dojo pe undeva in Japonia, sau cuvintele ce indeamna la meditatie profunda atunci cand ne concentram toata atentia asupra lor si apoi… “a fi sau a nu fi?”, spunea Shakespeare intr-una din lucrarile sale literare. Cati am avut urechi sa auzim si inimi sa intelegem ce insemna aceasta?

Alergam, alergam si Pamantul se invarte cu noi! Sau noi il invârtim pe el? Alegeti! :)

Nu mai suntem, cica, in epoca marilor umbre medievale pline de ignoranta si stupizenie incat sa credem ca Pamantul este plat, iar daca alergam vom ajunge candva la margini si ne va inghiti un balaur urias care asteapta in hãu cu gura deschisa. :D