Joseph Pearce – Soljenitin despre criza din Ucraina

Alexander Soljenitin a fost multe lucruri. Un campion neinfricat al libertatii intr-o epoca a totalitarismului. Un critic neinfricat al comunismului. Un critic neinfricat al Occidentului hedonist modern. Un mare istoric. Un mare romancier. Un laureat al Premiului Nobel. Un profet.

In ceea ce priveste ultimul dintre acestea, Soljenitin a profetit, la apogeul puterii Uniunii Sovietice, ca va supravietui URSS si ca se va intoarce in Rusia natala dupa disparitia Uniunii Sovietice. Asa cum este soarta profetilor, nu a fost luat in serios. Toti „expertii” au presupus ca Imperiul Sovietic va dainui si ca va face parte din peisajul geopolitic global in viitorul apropiat. Dupa cum a demonstrat istoria, profetul a avut dreptate, iar expertii s-au inselat.

Este clar ca Soljenitin merita luat in serios. Nicaieri nu este mai evident acest lucru decat in remarcabila sa clarviziune cu privire la actuala criza din Ucraina.

Inca din 1968, in timpul scrierii a ceea ce avea sa fie publicat mai tarziu ca Arhipelagul Gulag, a scris despre temerile sale legate de un viitor conflict intre Rusia si Ucraina: „Ma doare sa scriu aceste randuri, deoarece Ucraina si Rusia sunt contopite in sangele meu, in inima mea si in gandurile mele. Dar experienta vasta a contactelor amicale cu ucrainenii din lagare mi-a aratat cat de multa ranchiuna dureroasa au. Generatia noastra nu va scapa de a plati pentru greselile parintilor nostri.”

Prevazand ascensiunea nationalismului si a pretentiilor sale teritoriale, Soljenitin a deplans faptul ca era mult mai usor „sa bati din picior si sa strigi ‘Asta e a mea!'” decat sa cauti reconcilierea si coexistenta:

„Oricat de surprinzator ar fi, predictia invataturii marxiste potrivit careia nationalismul se estompeaza nu s-a adeverit. Dimpotriva, intr-o epoca a cercetarii nucleare si a ciberneticii, el a inflorit, nu se stie de ce. Si vine timpul ca noi, fie ca ne place sau nu, sa rambursam toate biletele la ordin de autodeterminare si independenta; sa o facem noi insine, in loc sa asteptam sa fim arsi pe rug, inecati intr-un rau sau decapitati. Trebuie sa dovedim daca suntem o natiune mare nu prin vastitatea teritoriului nostru sau prin numarul de popoare pe care le avem in grija, ci prin maretia faptelor noastre.”

Rusia ar trebui sa se multumeasca cu „aratul a ceea ce ne va ramane dupa ce se vor separa acele pamanturi care nu vor dori sa ramana alaturi de noi”. In cazul Ucrainei, Soljenitin a prezis ca „lucrurile vor deveni extrem de dureroase”. Cu toate acestea, era necesar ca rusii „sa inteleaga gradul de tensiune” pe care il simt ucrainenii.

Cu obisnuita sa pricepere a istoriei, el a deplans faptul ca s-a dovedit imposibil de-a lungul secolelor sa se rezolve diferentele dintre poporul rus si cel ucrainean, ceea ce face necesar ca rusii „sa dea dovada de bun simt”: „Trebuie sa le cedam decizia: federalisti sau separatisti, oricare dintre ei va castiga. A nu ceda ar fi o nebunie si o cruzime. Cu cat suntem mai ingaduitori, mai rabdatori, mai coerenti acum, cu atat mai multe sperante vor exista pentru a restabili unitatea in viitor”.

Cea mai mare dificultate a aparut din cauza amestecului etnic din Ucraina insasi, in care, in diferite regiuni ale tarii, existau proportii diferite intre cei care se considera ucraineni, cei care se considera rusi si cei care nu se considera nici una, nici alta. „Poate ca va fi necesar sa se organizeze un referendum in fiecare regiune si apoi sa se asigure un tratament preferential si delicat pentru cei care vor dori sa plece.” Pentru ca acest lucru sa se intample, Ucraina ar trebui sa dea dovada de aceeasi retinere si bun simt fata de regiunile in care predomina rusii, asa cum Rusia trebuie sa dea dovada fata de Ucraina in ansamblu.

Acest lucru a fost necesar mai ales din cauza naturii arbitrare a zonei desemnate ca apartinand Ucrainei: „Nu intreaga Ucraina, in actualele granite oficiale sovietice, este intr-adevar Ucraina. Unele regiuni … inclina in mod clar mai mult spre Rusia. In ceea ce priveste Crimeea, decizia lui Hrusciov de a o preda Ucrainei a fost total arbitrara”. Modul in care etnicii ucraineni i-au tratat pe etnicii rusi in cadrul acestor granite in mare parte arbitrare ar „servi drept test”: „in timp ce cer dreptate pentru ei insisi, cat de drepti vor fi ucrainenii fata de rusii din Carpati?”.

Cativa ani mai tarziu, in aprilie 1981, Soljenitin a scris o scrisoare la conferinta de la Toronto privind relatiile ruso-ucrainene, in care scria ca „problema ruso-ucraineana este una dintre principalele probleme actuale si, cu siguranta, de o importanta cruciala pentru popoarele noastre”. Cu toate acestea, problema a fost exacerbata de „pasiunea fierbinte si temperaturile care rezulta din aceasta”, care erau „pernicioase”: „Am afirmat in repetate randuri si reiterez aici si acum ca nimeni nu poate fi retinut prin forta, niciunul dintre antagonisti nu ar trebui sa recurga la constrangere fata de cealalta parte sau fata de propria sa parte, poporul in ansamblu sau orice mica minoritate pe care o cuprinde, deoarece fiecare minoritate contine, la randul ei, propria sa minoritate.”

Urmand principiile subsidiaritatii care i-au animat intotdeauna gandirea politica, Soljenitin a insistat asupra drepturilor localitatilor de a-si determina propriile destine, libere de forta coercitiva a unui guvern central strain si alienant, indiferent daca acest guvern se afla la Moscova sau la Kiev: „In toate cazurile, opinia locala trebuie sa fie identificata si pusa in aplicare. Prin urmare, toate problemele pot fi cu adevarat rezolvate doar de catre populatia locala….” Intre timp, „intoleranta feroce” care ii anima pe extremistii de ambele parti ale diviziunii etnice ar fi „fatala pentru ambele natiuni si benefica doar pentru dusmanii lor”.

In 1990, in cartea sa revolutionara de referinta, „Reconstructia Rusiei”, Soljenitin a profetit pericolul inerent in compozitia etnica a Ucrainei:

„A separa Ucraina astazi inseamna sa tai milioane de familii si de oameni: ganditi-va doar cat de mixta este populatia; exista regiuni intregi cu o populatie predominant rusa; cati oameni sunt care au dificultati in a alege careia dintre cele doua nationalitati ii apartin; cati oameni sunt de origine mixta; cate casatorii mixte exista (apropo, nimeni nu s-a gandit pana acum la ele ca fiind mixte).”

Desi Soljenitin se temea de consecintele unei Ucraine independente, el a respectat dreptul poporului ucrainean de a se separa, un drept pe care acesta l-a exercitat in mod corespunzator pe masura ce fosta Uniune Sovietica se destrama. Reiterandu-si principiile sale subsidiariste, el a insistat inca o data asupra faptului ca „numai populatia locala… poate decide soarta localitatii lor, a regiunii lor, in timp ce fiecare minoritate etnica nou formata in acea localitate ar trebui tratata cu aceeasi non-violenta”.

Astazi, la aproape paisprezece ani de la moartea sa, pozitia lui Soljenitin este inca singura solutie sanatoasa si sigura pentru criza ucraineana. Acele regiuni din estul Ucrainei care doresc sa se separe de vestul tarii, dominat de ucraineni, ar trebui sa li se permita acest lucru. Exista deja doua natiuni in sensul de facto. Prin urmare, este logic ca aceasta realitate de facto sa fie onorata cu un statut de jure. Orice alta solutie sugerata nu numai ca este nedreapta, dar va duce la o nedreptate si mai mare sub forma de razboi, terorism si ura. In aceasta privinta, ca si in multe altele, ar trebui sa se tina cont de vocea profetului.

Traducere si adaptare dupa crisismagazine.com.