Purtarea crucilor noastre individuale este datoria pe care o avem, nu doar pentru darul vietii care ne-a fost dat, ci pentru darul vietii pe care Hristos ni-l ofera in actul Sau de iubire pe cruce. Viata ne este imprumutata, dar realitatea datoriei este acceptata si imbratisata in insasi comemorarea Postului Mare. Tocmai pentru ca viata este imprumutata, Postul Mare este Viata.

Gerard Manley Hopkins

Gerard Manley Hopkins

Perioada Postului Mare incepe cu memento mori-ul din Miercurea Cenusii, cu amintirea sa ca suntem tarana si ca in tarana suntem destinati sa ne intoarcem. Nici astfel de reamintiri sobre ale mortalitatii noastre nu sunt limitate doar la liturghie. Literatura este plina de astfel de reamintiri. Meditatia magistrala a lui Gerard Manley Hopkins despre misterul suferintei, „Naufragiul vasului Deutschland”, ne vede ca pe niste „cernerea fina dintr-o clepsidra”. Fiecare dintre noi are partea sa dramuita din nisipul vietii si nu putem face nimic pentru a impiedica alunecarea lui printre maini. Din nou, Hopkins este cel care cerne aceasta realitate, in contextul imaginilor din clepsidra:

„Unii imi gasesc o sabie; altii

Sina si flansa; flacara, colt sau potop”, trambiteaza Moartea,

Iar furtunile ii striga faima.

Dar noi ne visam inradacinati in tarana!

Carnea ne cade la vedere, noi, desi floarea noastra este aceeasi,

Ne unduim cu pajistea, uitam de ceea ce trebuie ca este,

Coasa aspra se apleaca si taie in carne vie.

Paradoxul care sta la baza Postului Mare este ca viata insasi este un data cu imprumut sa fie traita ca un post. Ea nu este detinuta in intregime de cei care o au. Daca ar fi asa, nu am renunta la ea atunci cand nisipul vietii noastre este cernut cu blandete. „Jos, jos, imprumuturi!” Aceasta este exclamatia regelui Lear in timp ce se dezbraca in pielea goala pe campie, momentul sau de nebunie fiind momentul in care isi vine in fire. Lear, neputincios in fata naturii elementare si deposedat de puterea sa politica prin tradare fara scrupule, isi da seama ca insesi hainele de pe el nu sunt decat imprumutate. Nu putem lua nimic cu noi atunci cand ne lepadam de acest trup muritor. Vom pleca la fel de goi ca in ziua in care am ajuns pe lume.

William Shakespeare

William Shakespeare

Shakespeare stia acest lucru, asa cum arata scena „imprumuturilor” de pe campie, dar majoritatea criticilor sai par sa nu tina seama de acest fapt elementar al vietii. Este, de exemplu, mult prea frecvent ca utilizarea de catre Shakespeare a cuvantului „owe” (datorie) in legatura cu viata umana sa fie trecuta ca fiind „own” (propriu/proprie), o eroare flagranta care expune mandria si ignoranta celor care se considera experti. Dupa cum remarca ironic Chesterton, nu conteaza cat de tare scoti in evidenta sensul unei povesti, asemeni unui varf de lance, criticii tot vor gasi altceva in care sa se infiga.

Asa cum afirma Shakespeare in multele sale opere si in multiple moduri, intr-adevar, ne „datoram” viata. Iar aceasta realitate cruda are ramificatii practice. Inseamna ca viata nu este pur si simplu un dar; sau, in orice caz, nu este pur si simplu un dar gratuit. Ea vine cu un pret pe care suntem obligati sa il platim. Ca sa o spunem direct, daca vietile noastre sunt imprumutate, suntem datornici.

Siegfried Sassoon

Siegfried Sassoon

Acest aspect al vietii iese in evidenta in perioada Postului Mare, in care actele de sacrificiu de sine servesc ca o reamintire pentru noi insine si pentru ceilalti a datoriei pe care o avem fata de darul vietii care ne-a fost dat. Ea ne arata, de fapt, chiar secretul paradoxal al vietii insesi, si anume ca viata este sinonima cu iubirea. A trai inseamna a iubi, iar a iubi inseamna a trai. Dar a iubi inseamna si a muri. Iubirea moare intotdeauna pentru ea insasi. Ea se daruieste pe sine pentru cel iubit. Stie ca, punandu-l pe cel iubit pe primul loc, trebuie sa se puna pe ea insasi pe locul doi. Stie ca cel dintai trebuie sa fie ultimul pentru ca cel din urma sa fie primul. Iubirea este, asadar, inseparabila de o moarte fata de sine, care este insasi viata prin care traim. Este renuntarea la viata noastra temporala pentru a putea trai mai deplin in vesnicie. Este asumarea crucii si de urmat via dolorosa care duce la Cer.

Asumarea crucii noastre individuale este datoria pe care o avem, nu doar pentru darul vietii pe care l-am primit, ci pentru darul vietii pe care Hristos ni-l ofera in actul Sau de iubire pe cruce. In acest sens, si pentru a folosi un dublu sens, viata este imprumutata. Ea ne este imprumutata, dar realitatea datoriei este acceptata si imbratisata in comemorarea Postului insusi. Pentru ca viata este imprumutata, Postul Mare este Viata.

Nicaieri nu a fost mai bine exprimat acest lucru decat in „Rugaciunea la batranete” a lui Siegfried Sassoon:

„Nu te astepta la un rai nemeritat.
Nici la pofta de beatitudine ce va sa vina
Pana cand lectia vietii mele nu va fi invatat’
Prin ceea ce Tu ai facut pentru mine.

Nu am odihna vesnic mantuita
Nici trairea harului dat,
Doar cainta, cu desavarsire marturisita
Intru chipul Tau iertat.

Iti cer o lume de jertfa eterna
In tot ce sunt, acea lume sa-mi survina.
Nimicul meu sa ingenuncheze sub a Ta Cruce.
Intr-acolo a mea noua viata se duce.”

Traducere si adaptare dupa theimaginativeconservative.org.

Recent Posts

Leave a Comment

Tinem legatura?

Daca doriti sa ma contactati, imi puteti trimite un mail folosind formularul de contact de mai jos.

Not readable? Change text. captcha txt
materia intunecataalexandr soljenitin, ucraina, criza din ucraina