Joseph Pearce – In apararea arhaismelor

„Pericolul care vine” nu este bolsevismul, afirma G.K. Chesterton in 1927, la doar zece ani dupa triumful Revolutiei Bolsevice, ci „standardizarea dupa cel mai mic numitor comun”. Pentru Chesterton, mereu profetic, cea mai sigura cale pentru a distruge o utopie este aceea de a incerca sa o pui in practica. Stia ca comunismul nu ar putea fi altceva decat o tiranie, iar problemele sale monstruoase devin evidente odata ce comunistii detin puterea de a-si expune propriile slabiciuni. Un pericol si mai mare era de gasit in ascensiunea „vulgaritatii”, indobitocirea tuturor la cel mai mic numitor comun al mediocritatii stupide. Astazi, aproape un secol mai tarziu, am ajuns sa traim „pericolul ce vine” in fiecare domeniu al culturii.

Una din cele mai daunatoare si, din punct de vedere cultural, mortale manifestari ale vulgaritatii standardizate o reprezinta folosirea limbajului. Uitam ca cuvintele nu sunt niciodata doar cuvinte, ci reprezinta mijloacele prin care dam seama de lucruri. Daca avem mai putine cuvinte, avem mai putine mijloace de a gandi si de a rationa. Nu ramanem doar fara cuvinte in fata realitatii, ci si fara ganduri. Acesta este motivul pentru care stramosii nostri anglo-saxoni erau intelepti atunci cand vorbeau despre fiecare persoana ca despre o „hoarda de cuvinte”. Cu cat detinem mai multe cuvinte in „hoarda” noastra personala, cu atat vom fi mai sanatosi si mai bogati. Cunoasterea fiecarui cuvant este ceva care il imbogateste pe cel care o detine. Cuvintele ne imputernicesc, in timp ce absenta lor ne lasa mai saraci si mai incapabili de a ne da seama cine suntem si unde ne este locul in realitate. Ele reprezinta mijloacele de schimb prin care noi exprimam o intelegere a noastra si a universului, noua si celorlalti. Fara un astfel de mijloc de schimb, ne izolam pe noi insine de realitate si ne instrainam de ceilalti. Ramanem ametiti si confuzi in prezenta lucrurilor asupra carora nu avem niciun mijloc de a le intelege, deoarece nu avem niciun fel de cale de a ne spune noua si celorlalti ceea ce sunt.

Din moment ce fiecare cuvant pe care il invatam adauga bogatie „hoardei” noastre, este important ca fiecare din noi sa incerce sa adauge mereu cuvinte la tezaurul nostru de inteles. Si, din acest motiv, ar trebui sa ne bucuram de fiecare data cand intalnim un arhaism intr-o carte.

Potrivit portalului care este orice altceva, dar nu arhaic, Wikipedia, „un arhaism este un cuvant, un sens al unui cuvant, un stil de vorbire sau de scriere care apartine unei epoci de mult trecute, dar care a supravietuit in cateva contexte practice.” Un arhaism este un supravietuitor al unei epoci trecute de mult. Este echivalentul lingvistic al unor specii pe cale de disparitie care vor muri daca nu luam masuri de a le conserva si prezerva. Singura cale de a conserva si de a folosi un cuvant este de a-l folosi. Daca nu ne dorim ca aceste cuvinte amenintate sa devina moarte, trebuie sa le folosim. Daca nu dorim sa pierdem intelesurile unice pe care cuvintele amenintate le poarta, trebuie sa le adaugam la hoarda noastra de cuvinte si sa le schimbam cu altii astfel incat si ei sa si le adauge in repertoriul lor.

Chesterton spunea ca traditia reprezinta extensia democratiei in timp, este imputernicirea data de morti si acordarea de drepturi celor nenascuti. In folosirea arhaismelor noi practicam acest traditionalism democratic. Noi suntem cei care am primit bogatia generatiilor trecute si suntem responsabili de a transmite aceasta mostenire celor care vin dupa. Un alt mare traditionalist lingvistic, J.R.R. Tolkien, fost profesor de filologie la Oxford, ne readuce aminte ca limbajul este supus decadentei, ca este subiectul legilor inertiei si ca poate fi reinnoit si reinsufletit doar prin conservarea si prezervarea folosirii cuvintelor. Inteles astfel, putem observa ca arhaismele, in fapt, reinnoiesc limbajul. Ele sunt mijloacele prin care limbajul este renovat si restaurat la splendoarea sa originala. Lucrurile vechi sunt acelea care reinnoiesc totul.

Si, ca sa nu gandim ca este totul foarte „dragut” (in sensul arhaic al cuvantului), dar nu e ceva atat de important in termenii practici si pragmatici ai „lumii reale”, poate ca ar trebui sa ne reamintim noua insine despre rautatea vocabularului vulgar. In societatea noastra relativista si seculara la modul fundamentalist, cuvinte precum „pacat” si „virtute” nu mai sunt folosite deoarece semnifica o intelegere obiectiva sau „religioasa” a moralitatii. Sunt considerate „critice” si, din acest motiv, rele, deoarece, pentru relativist, moralitatea nu este ceva aplicabil in mod universal, ci este o chestiune subiectiva. Pe scurt, „virtute” si „pacat” sunt in pericol de a deveni arhaisme, ceea ce inseamna ca sunt in pericol de extinctie. Daca nu vor mai fi folosite astfel de cuvinte, generatiile urmatoare nu vor mai avea intelegerea lor. Pacatul si virtutea, lucrurile insesi si nu doar cuvintele, vor depasi orizontul de intelegere al generatiilor viitoare. Imaginati-va o lume in care pacatul si virtutea nu mai sunt pentru cineva parte din intelegerea realitatii, deoarece cuvintele care ne ajuta sa ne gandim la ele nu mai sunt parte din hoarda de cuvinte. Vazuta in aceasta lumina, de exemplu o lumina care se va stinge daca nu o vom ingriji, este limpede ca folosirea arhaismelor reprezinta orice altceva decat ceva „dragut”. Este o chestiune de viata si de moarte, si nu doar de viata si moarte a oamenilor, ci viata si moarte a Omului.

Traducere si adaptare dupa theimaginativeconservative.org.