James Mumford – Distributismul nu este invechit, ci este din ce in ce mai actual

Nu ma astept la un nou Octombrie Rosu, dar nici nu ma bucur sa ma las prada unui fatalism obositor cu privire la tipul de capitalism cu care ne confruntam astazi. Vreau sa cred ca lucrurile ar putea fi diferite, dar pentru asta va fi nevoie de mai multa viziune decat se poate gasi in argumentele noastre politice actuale. Iar realizarea acesteia va depinde de inspiratia, mai degraba decat de alienarea liderilor de afaceri.

Acest lucru va necesita o viziune de transformare care – in mod crucial – nu se invarte in jurul unui model de guvernare de gladiatori prin care reprezentantii alesi se lupta pentru schimbari de politici si justitie sociala in timp ce noi stam deoparte si aplaudam. Nu, avem nevoie de o viziune non-statalista pentru schimbarea economica si sociala.

„Distributismul” de la inceputul secolului XX al lui G.K. Chesterton este o miscare considerata de obicei o forta uzata, ceea ce este intotdeauna un motiv bun pentru a acorda atentie la ceva, deoarece gasirea unei viziuni pentru viitor necesita adesea o intoarcere in trecut. Ea ofera exact genul de viziune puternica care ar putea foarte bine sa capteze inimile si mintile liderilor de afaceri.

Proiectul „distributist” al lui Chesterton a incercat sa traseze o cale de mijloc (dar nu „a treia cale”!) intre capitalismul laissez faire, pe de o parte, si socialismul de stat, pe de alta parte. Problema cu primul, asa cum scria Chesterton in „The Outline of Sanity”, la 10 ani dupa Revolutia Bolsevica, era ca „Tendinta practica a intregului comert si a tuturor afacerilor de astazi se indreapta spre marile combinatii comerciale, adesea mai imperiale, mai impersonale, mai internationale decat multe comunitati comuniste”. In timp ce despre alternativa, Chesterton spunea: „Ideea despre comunism este ca nu face decat sa reformeze hotul de buzunare prin interzicerea buzunarelor”.

John Locke

In schimb, Chesterton a preluat si a inaintat ceea ce am putea numi tulpina Lockeana din celebra enciclica Rerum Novarum a Papei Leon al XIII-lea, accentul pus pe integritatea naturala a proprietatii private. Pentru Chesterton, proprietatea este un bun de la sine inteles, care, prin urmare, nu ar trebui sa fie abolit, ci distribuit pe scara larga. In mod similar, profitul este un lucru bun, de fapt un lucru prea bun pentru a nu fi impartit. In consecinta, ceea ce Chesterton a contestat in apararea curentului de atunci al capitalismului a fost faptul ca era o „aparare a mentinerii celor mai multi oameni in dependenta de salariu; adica mentinerea celor mai multi oameni fara capital”. Aceasta convingere l-a obligat pe Chesterton sa atace marile afaceri (ceea ce s-a intors impotriva sa atunci cand un mare lant de chioscuri de ziare a refuzat sa vanda saptamanalul lui G.K.); sa monitorizeze si sa se opuna fuziunilor; sa pledeze pentru proprietatea independenta si sa pronunte cu orice ocazie posibila ca „ceea ce este mic este frumos”.

Ce relevanta poate avea, totusi, distributismul in economiile globalizate ale secolului XXI? Economii in care munca independenta reprezinta o proportie atat de mica din totalul locurilor de munca? In economiile care produc bunuri complexe si specializate, de la iPhone-uri la avioane?

Ei bine, cred ca am putea avea in vedere in economiile noastre o crestere radicala a ratei de ocupare a fortei de munca independente – si ma refer, proportional, la o crestere mica! Mica, dar semnificativa. Pentru ca, in mod interesant, multe dintre locurile de munca care se preteaza la munca pe cont propriu – magazine de biciclete, curatenie, gradinarit peisagistic, meserii in constructii – sunt la nivel de incepatori. Proprietatea poate fi cel mai usor de realizat pentru unii dintre cei mai dezavantajati si pentru cei mai vechi someri.

In prezent, in cercurile politice din SUA si din Marea Britanie, se vorbeste despre modul in care „interventiile” transformatoare pot imbunatati viata cuiva – interventii precum Family Nurse Partnership sau alte tipuri de mentorat pentru mamele tinere izolate. Viziunea distributista va necesita, de asemenea, interventii, dar interventii intreprinse de barbati si femei din comunitatea de afaceri care isi ofera timpul si energia pentru a indruma tineri care risca sa comita infractiuni, cei care ies din sistemul de justitie penala sau somerii de lunga durata, toate acestea cu scopul de a le da increderea necesara pentru a-si infiinta propriile afaceri productive, detinute de ei insisi.

Cum altfel ar putea fi realizata viziunea distributista? Multi dintre cei de dreapta spun ca cel mai bun lucru pe care barbatii si femeile din comunitatea de afaceri l-ar putea face pentru cei saraci este sa infiinteze companii. Absolut, dar cum ar fi sa infiinteze companii in care saracii sa aiba un interes inca de la inceput?

Sa luam un exemplu rural: Am un prieten care a facut o suma semnificativa de bani, cu care a cumparat o ferma. Dar, in loc sa lucreze pamantul pentru el, muncitorul care se ocupa de porci va conduce afacerea impreuna cu prietenul meu, va fi co-agricultor si va imparti profiturile.

Jay Corrin

Interesant, totusi – asa cum remarca Jay Corrin in excelenta sa carte Catholic Intellectuals and the Challenge of Democracy (University of Notre Dame Press, 2002) –, promovarea de catre Chesterton a proprietatii si respingerea concomitenta a dependentei de salariu a dus, in timpul Grevei Generale din 1926, la faptul ca distributistii au dezaprobat cu fermitate cererea centrala a sindicatelor: insistenta asupra unui salariu de subzistenta. Dupa cum spune Corrin: „Concentrandu-se pe problema salariilor, sustineau ei, nu ar face decat sa perpetueze diviziunea proprietatii intre angajator si angajat.”

In acest moment, insa, Chesterton a mers atat de departe cu filonul Lockean al Rerum Novarum, incat a lasat in urma celalalt accent al acestuia: salariul de subzistenta. Nu ne putem permite sa facem aceasta greseala. Pentru ca adevarul este ca nu avem timp sa asteptam pana la eliminarea „dependentei de salariu”; trebuie sa facem ceva acum in privinta economiei cu salarii mici. Mai precis, saracii merita un „minim” in ceea ce priveste veniturile – sub forma unui salariu decent.

Phillip Blond

In Marea Britanie au existat doua incercari politice recente de a raspunde invataturii sociale catolice: conservatorismul rosu al lui Phillip Blond – care se concentreaza mai mult pe viziunea distributista a lui Chesterton – si miscarea Blue Labour dezvoltata de Lord Glasman, un filosof politic evreu. Gandirea si activismul sau poarta amprenta aprecierii a ceea ce el a numit „darul” pretios al invataturii sociale catolice. Pentru ca, in calitate de organizator comunitar, Glasman este categoric anti-statalist. Numai prin lobby-ul facut pe rand pe langa companii, insista el, aducand conducerea in relatie directa cu personalul lor prost platit, se poate milita pentru un salariu decent.

Revenind in America, sarcina de a aborda saracia poate parea coplesitoare. Statele Unite au cea mai mare rata de incarcerare pe cap de locuitor din lume, in timp ce consumul de droguri este atat de endemic incat s-ar parea ca opiul este opiumul poporului. Dar principala noastra prioritate trebuie sa fie cresterea gradului de proprietate in randul celor mai saraci si sa le asiguram un salariu minim de subzistenta.

Cum se va realiza acest lucru? Nu in principal prin intermediul guvernului. Nu, aceasta viziune va fi realizata prin imaginarea, mai degraba decat prin instrainarea liderilor de afaceri; prin a-i imagina sa faca lucrurile diferit in economiile capitaliste in care ne aflam.

Traducere si adaptare dupa theamericanconservative.com.