Fizica cuantica si filozofia asiatica - partea II

Cunoasterea lumii in China Antica provine din Tao, acea sursa misterioasa a Creatiei care este prezenta in totul, de la materia neinsufletita la fiintele umane sub forma de energie. Yin-yang, tipurile generice care denota opozitii dependente reciproc (sau interdependente), sunt guvernate de tensiunile magnetice, unele observabile, altele perceptibile doar de catre cei mai iscusiti vazatori. Chinezii folosesc un cuvant aparte pentru acest tip de tensiune magnetica dintre yin si yang: qi (sau ch’i).

Cuvantul qi a fost tradus ca forta vitala, spirit universal, sau eter, printre multe altele. Joseph Needham, marele cronicar al stiintei si tehnologiei chinezesti, a tradus qi ca materie-energie. Qi lucreaza intre Soare si Pamant, zi si noapte, crestere si descrestere, dar si in tensiunea sexuala dintre barbat si femeie. Precum gravitatia, qi este invizibila ochiului liber, insa pot fi observate manifestarile sale. Luati o bucata mica de metal si puneti-o sa pluteasca intre polii plus si minus ai unui magnet. Va vibra putin si se va stabili in punctul in care tensiunea magnetica este la apogeu. Acest punct este qi.

Chinezii antici parca nu vorbeau despre gravitatie, poate pentru ca gravitatia unui Isaac Newton si Albert Einstein nu avea oponenti si nu putea fi inclusa in matricea yin si yang. Anticii parca erau in dezacord cu conceptele fizicii moderne potrivit careia gravitatia este mai slaba decat cele patru forte „cuantice”, celelalte fiind mentionate ca forte nucleare slabe, forte electromagnetice si forte nucleare puternice. Pictograma chinezeasca a gravitatii are doi componenti, doua pictograme diferite, una reprezentand greutatea, iar cealalta forta.

Considerand ca toate lucrurile, evenimentele si fenomenele sunt o interactiune mediata de qi in yin si yang, anticii trebuie sa fi motivat ca gravitatia este guvernata si de qi.

Analog si digital

Qi nu explica in mod stiintific fenomenele mecanice, electromagnetice si gravitationale, dar le include conceptual pe toate. Aceasta explica in parte atractia lui Niels Bohr catre gandirea chinezeasca. Confruntandu-se cu dihotomia unda-particula, Bohr imbratiseaza notiunea yin-yang de Contraria sunt complementa. Un cinic ar putea sa considere ca yin-yang e o notiunea cu care ne eschivam iresponsabil; nu putem explica acest ceva, astfel ca hai sa-l numim yin si yang. Scolit in mecanica Newtoniana, Bohr si ceilalti pionieri ai fizicii cuantice descopera ca e dificil sa ne reconciliam conceptual cu dualitatea amorfa a undei-particula. Nici fizica Newtoniana, nici teoria electromagneticii lui James Clerk Maxwell nu se acomodeaza cu acest fenomen aparent contradictoriu.

In cartea sa de capatai, Tao al Fizicii, Fritjof Capra puncteaza ca „conceptul unei entitati fizice distincte, precum cel al unei particule, este o idealizare fara semnificatie fundamentala. Poate fi doar definita in termenii conexiunilor sale cu intregul, iar acestea sunt de o natura statistica – mai degraba probabilitati decat certitudini. Atunci cand descriem proprietatile unei asemenea entitati in termeni de concepte clasice – precum pozitie, energie, inertie etc. – gasim ca sunt perechi de concepte care sunt interrelationale si nu pot fi definite simultan intr-un mod precis.”

Dualitatea unda-particula isi are radacinile in studiile asa-numitului efect fotoelectric. In secolul XIX, savantii germani au descoperit ca un fascicul de lumina poate forta un atom al anumitor metale sa elibereze un electron. Einstein i-a dat fenomenului un fundament matematic si a argumentat ca electronii sunt emisi instant, lucru care s-ar intampla doar daca emisiile de electroni ar fi cauzate de particule de lumina individuale mai degraba decat de unde.

Nimeni nu a vazut o particula fara sa fie ajutat de un instrument electric sau electronic. Un proton se spune ca are un diametru de 0,000000000001 milimetri, iar un electron care zboara in jurul nucleului atomului are mai putin de o miime din diametrul protonului. O particula este o „stare” mai degraba decat un „obiect” cu limite exacte, precum un graunte de nisip de pe plaja – o sarcina electrica minuscula ce este izolata si masurata cu o alta sarcina provenita dintr-un fascicul de lumina sau radiatie. O particula este „indusa” de instrumentul de observare si are doar o existenta virtuala.

Dihotomia unda-particula are o paralela interesanta in dihotomia analog-digitala care i-a confruntat pe pionierii stiintelor computerelor. Distinctia dintre analog si digital a devenit o chestiune de actualitate in anii ’40, atunci cand savantii din domeniul computerelor au trecut de la analog la computerele digitale (mai degraba binare). Sistemele binare erau mai usor de programat si mai stabile. Ele functioneaza pe curenti binari subtili (pornit si oprit), in timp ce computerele analoage functioneaza pe variatia continua a tensiunii care este mai putin stabila.

Tehnica „digitalizarii” informatiilor analoage a fost cruciala pentru asa-zisa revolutie digitala (mai corect, binara). Digitalizarea este conversia informatiilor continue, analoage (imagini, sunet etc.), in valori subtile, „cuantizate”. Ca sa digitalizam muzica, facem un „sample” al undei sonore de 44400 de ori pe secunda. Fiecarui esantion i se atribuie un numar binar si este scris pe un mediu de stocare digital.

Pentru redare, trebuie sa decodam sirurile binare pentru a recrea un semnal de unda. La urma urmei, urechea este un organ analog. Procesul de esantionare subtila a undelor pierde in mod necesar informatia undei sonore continue (spatiul minuscul dintre fiecare esantion), dar rata mare de esantionare face ca informatia lipsa sa fie practic neobservata. Dar este real cu toate acestea. Un sir digital este o entitate virtuala si nu are o existenta independenta, la fel cum o particula este o entitate virtuala.

Realitate si constiinta

Dihotomia unda-particula, precum dihotomia analog-digital, este un concept uman, unul valoros prin intermediul caruia stiinta si tehnologia au avansat, dar care nu are echivalent in natura. Inca din zilele de pionierat ale fizicii cuantice, savantii au incercat sa dezvolte o teorie „cuantica” a gravitatiei, cunoscuta sub numele de Teorie Cuantica a Campului. TCC este echivalentul matematic al digitalizarii undei analoage. Scopul este sa reconcilieze campul continuu (gravitational) al lui Einstein cu modelul atomic subtil al lui Bohr si sa creeze o Teorie Unitara. Conform Enciclopediei de Filozofie din Stanford:

„Teoria Campului Cuantic este cadrul matematic si conceptual pentru fizica elementara contemporana a particulelor. Intr-un sens destul de informal, TCC este extensia mecanicii cuantice (MC), care se ocupa cu particulele, mai degraba decat cu campurile, adica sisteme cu un numar infinit de grade de libertate. In ultimii cativa ani, TCC a devenit un subiect mai discutat in filozofia stiintei, cu intrebari care variaza de la metodologie si semantica, la ontologie. TCC luata in serios in implicatiile sale metafizice pare sa ofere o imagine a lumii care difera de conceptiile clasice centrale ale particulelor si campurilor, si chiar cu unele caracteristici ale MC.”

Timpul va spune daca fizicienii cuantici vor persista in incercarea lor de a reconcilia relativitatea si mecanica cuantica intr-o singura Teorie Unitara – sau daca isi vor da seama ca se lupta cu o dicotomie fundamentala care nu poate fi reconciliata matematic. (Pentru cei care au inclinatii matematice, distinctia dintre unda si particula, precum distinctia dintre analog si digital, se leaga de un alt construct: matematica subtila si continua.)

O alta scoală de gandire in fizica cuantica este mai aproape de pionierii fizicii cuantice care credeau ca gandirea estica a anticipat implicatiile fizicii cuantice. Ei intretin posibila relatie dintre fizica cuantica si constiinta.

Fizicianul teoretic american Michio Kaku a abordat problema constiintei in cartea sa „Fizica Imposibilului”. El a scris: „Un mic punct de vedere este acela ca trebuie sa existe o ‘constiinta cosmica’ ce strapunge Universul. Obiectele, atunci, rasar in fiinta cand se efectueaza masuratori, iar masuratorile sunt facute de catre fiinte constiente.” Kaku il citeaza pe laureatul Premiului Nobel in fizica, Eugene Wigner, care a scris ca: „Nu este posibil sa formulam legile [teoriei cuantice] intr-un mod complet consecvent fara sa ne referim la constiinta.”

Wigner, ca si pionierii cuanticii dinaintea lui, era interesat de filozofia Vedantei, care spune in multe feluri ca „constiinta este realitatea”. Erwin Schrödinger relata acelasi lucru spunand: „Lumea mi-a fost data o singura data, nu una existenta si una perceputa.” In 1958, Schrödinger scria ca: „Subiectul si obiectul sunt unul si acelasi. Bariera dintre ei nu se poate spune ca s-a descompus ca urmare a experientei recente in stiintele fizice, deoarece aceasta bariera nu exista.”

Intrebarea de ce ganditorii asiatici au anticipat multe dintre descoperirile fizicii cuantice s-a intensificat in ultimii ani printre fizicieni si neurologi, dar si printre cei care cerceteaza constiinta. S-a popularizat notiunea de „univers constient” si „constiinta cosmica”, ce sugereaza inadvertent ca Universul insusi este constient. Constiinta, asa cum o stim noi, este un instinct evoluat si dezvoltat numai in entitatile biologice. In gandirea Yoghina, cei care isi dezvolta o constiinta cosmica sunt sintonizati cu sursa creatiei.

Fizica cuantica poate servi drept metafora pentru istoria umana. Aristotel si gandirea greaca au dus drumul catre mama tuturor constructelor umane: separarea spiritului si a materiei, disectia ulterioara a naturii si dezvoltarea stiintei si tehnologiei. Tao si gandirea chinezeasca s-a concentrat pe armonizarea spiritului si materiei, si a tuturor celorlalte dualisme create de catre om sau identificate in natura. Brahma si gandirea hindusa se preocupau sa transceanda toate dualitatile si sa fie una cu sursa creatiei: Tat Tvam Asi (tu esti Universul). Suma totala a acestor trei referinte consolidandu-se reciproc, reprezinta realitatea in care traim astazi.

Sursa: asiatimes.com.