Ce inseamna sa fii ateu? – partea a doua

Last Updated on September 23, 2016 by Patrick

Mici cantitati de filozofie conduc la ateism, dar cantitati mai mari ne intorc la Dumnezeu.
Francis Bacon.

Ce inseamna sa fii ateu? Am raspuns la aceasta intrebare in episodul anterior, nu? As spune si da, si nu (inca). Da, pentru ca am mentionat si explicat un pic faptul ca acest cuvant, “ateu”, inseamna “fara Dumnezeu”, iar nu, pentru ca nu am terminat de explicat pentru intelegerea cat mai completa.

Am sa continui pe acest filon si vom incerca sa intelegem ca “ateul” respinge nu numai ideea de Dumnezeu, ci si Divinitatea insasi pentru ca nu numai ca nu crede in existenta ei ci stie ca nu exista un asemenea Dumnezeu cu forma umana, sau mai bine spus antropomorfizat, propovaduit de bisericile occidentale, pedepsitor al omenirii “pacatoase”, si doreste cu orice pret sa-l inlocuiasca. Neavand un alt reper si o alta ghidare cauta in propria sa ratiune, a propos de dictonul “gandesc deci exist” al lui Descartes, sa se emancipeze, sa se dezvolte si sa triumfe in fata celorlalti fanatici.

Fanatismul este o preferinta staruitoare, adesea exagerata, obsesiva, obsedanta, asupra unui lucru, unei idei, unei stari de fapt, unei ideologii etc. Omul prefera un anumit lucru si, datorita puterii emotionale pe care o simte, increderii pe care o are in acela pe care-l prefera (si aici este cheia..), staruieste inclusiv existente intregi asupra sa. In secolul al XVIII-lea, mai pe la sfarsit, ne aducem aminte ca se lansa ideea de “triumf al ratiunii umane”. Aceasta idee a fost propagata de-a lungul secolelor, ba chiar de mai bine de o mie de ani, inca de la inceputurile asa-zisei “biserici crestine”, care, laolalta cu modificarile doctrinare pe care le-a adus si cu “sfanta inchizitie”, a reusit sa se schismeze singura in doua parti: biserica exoterica, publica, exterioara, transmisa vulgului, si cea esoterica, desi existand fizic, cu o cultura de catacomba, elitista, spun unii, ermetica, spun altii, este un tip de biserica interioara, sufleteasca, prin care foarte multi exegeti ai timpurilor au reusit sa se desavarseasca pe ei insisi si sa se “elibereze de pacat”. Biserica vulgara a fost cea care a cultivat un soi de aristotelizare a modului in care lucrau asupra oamenilor, a doctrinei lor, un ceea ce putem numi “triumf al ratiunii umane”, asa cum am mai spus. De asemenea, a mai fost un tip de schisma, cea mai cunoscuta, si anume intre Biserica Occidentala si Biserica Rasariteana, insa nu au fost dusmane uneia celeilalte ci doar rivale.

Biserica exterioara, biserica ca si institutie insasi, se ateiza incet dar sigur. Nu incape indoiala ca nici prelatii lor nu credeau in idolul pe care il promovau in predicile lor, ajungand sa nu mai practice in nici un fel o viata crestina, prin acele timpuri pana in zilele actuale. Dar ce sa faca ei? Sa renunte la acest idol, acest “sef suprem” al omenirii si sa-si piarda imperiul pe care cu atat truda l-au cladit? Este aceeasi chestiune ca in orice aspect al vietii practice, orice aspect profesional, faptul ca oameni fara credinta puternica si fara chemare pentru acele lucruri ocupa locul altcuiva crezandu-se in mod voit indispensabili, chiar daca si ei stiu ca nu sunt indespensabili ci foarte usor de inlocuit. Le este, deci, frica de a fi inlocuiti sau mai bine spus frica de a fi uitati si lasati singuri.

Inainte de a pleca in timp, in trecut, cu mult inainte de aparitia crestinilor pe pamanturile sfinte, vreau sa analizez inca un aspect relationat cu ateizarea institutiilor bisericesti, si anume dictonul “crede si nu cerceta”. Sunt de parere ca acesta este o sabie cu doua taisuri. Pe de o parte, inseamna a nu scormoni Adevarul, ci a-l contempla, intrand in pielea, sa spunem asa, a ceea ce este Adevarul, si pe de alta parte inseamna a crede ca ceea ce “intermediarii” dintre Divinitate si Umanitate spun este adevarat si ca ei reprezinta Divinitatea pe Pamant, iar dogmele lor sunt de neexplicat si de neinteles pentru “muritorii de rand”. Cu alte cuvinte, pot fi intelese numai de catre cei din randul bisericilor, de catre alesii lor, si nu de catre restul populatiei care oricum, cred ei, este de o calitate inferioara, negandu-le orice posibilitate de a-si eleva conditia si “nu cumva sa se creada Dumnezei”. Dar ei oare inteleg aceste dogme? Iata ca ajungem la un aspect numit “agnostic”, al necunoasterii implacabile, de neschimbat. Aici ajungem la imaginea cu forma umana a Divinului care nu poate fi atinsa in nici un fel. Totusi, vechile grupari esoterice primitive nu propovaduiau niciodata asa ceva. Pe atunci noua religie era inca tanara si nedegradata, inca nu decazuse. Aceasta descria drumul catre incarnarea Divinului.

Din pacate aceasta a decazut, apoi, destul de repede. Nici nu trecusera decat cateva sute de ani ca oamenii au si inceput s-o respinga, iar in ciuda faptului ca au instaurat “sfanta inchizitie”, ei insisi erau adevaratii eretici, cei ce se indepartasera de la invatatura originala. Dar totusi, in mai toate gruparile bisericesti si sinagogi cei care accedeau la cunoastere erau riguros testati si trebuiau sa intre intru totul in randurile lor, sa fie de-ai lor pentru toata existenta pentru a putea ajunge sa o dobandeasca. Asa s-a intamplat in mai toate elitele institutionale, insa se recurgea si la asa-numitele nepotisme.

Tragand o mica concluzie, scepticismul s-a nascut si dezvoltat, s-a confirmat si afirmat in mai toate planurile vietii de-a lungul secolelor. Cel ce era sceptic, facea parte din elita. Scepticul, astazi, este un dilematic. Este o noua denumire pentru scepticul elitist de odinioara, un intelectualoid fara repere spirituale ci doar rationale. Desi pune la indoiala orice opinie, orice crez al oricarei persoane, pentru ca asa s-a invatat “de mic”, sa spunem asa, standu-i deja in fire, mereu critica si mereu gaseste cusururi. Aceasta, din pacate, este o dovada a ignorantei caci nimeni nu obliga pe nimeni, iar orice persoane, orisicum am da-o, isi exprima doar opiniile.

Vedem in aceste paragrafe o reactie foarte bizara fata de ceea ce se numeste Dumnezeu, o reactie de asemenea foarte dubioasa pentru ca respinge cu virulenta acest aspect fara ca macar inainte sa-l fi inteles. Imi aduc aminte de ceea ce spunea Gagarin cand a iesit in spatiu pentru prima data, faptul ca se afla “dincolo de nori si nu vad pe Dumnezeu nicaieri”.

Astfel ca, propun sa ne intoarcem in trecut inainte de primii crestini, in Antichitate, chiar, ca sa vedem si alte forme de ateism, sa depistam originea acestui virus mental. Asadar, ajungand in Grecia Antica, de exemplu, observ ca ateu era cel care era, asa cum am mai spus dar dezvolt, fara Dumnezeu sau cel ce il neaga pe Dumnezeu sau pe Zei. Ateul era necredinciosul care era desconsiderat in societatea greceasca clasica sau antica ca fiind un om de o inalta valoare morala, sa spune asa. Aceste chestiuni le gaseam in timpul scolilor de mistere elene, atunci cand au aparut doi termeni foarte interesanti si anume “theosebeis” si “asebeis”. Primul era cel care mai tarziu a fost interpretat ca fiind omul “cu frica de Dumnezeu” sau de Zei, fiind omul cu inalte valori spirituale, si celalalt era cel care nu avea frica de Dumnezeu si care era inferior celuilalt. De fapt, theosebeis se inrudeste cu românescul deosebit pentru a caracteriza o persoana aparte, speciala. Acesta, de fapt, era omul care isi aducea aminte de Dumnezeu sau de Zei si tinea cont de ei si de legile create de ei si lasate omenirii, ceea ce mai tarziu le numeam Decalog. Mai exact, aceasta tinere cont de Dumnezeu era dragostea pentru el. Mai tarziu, sufitii au fost considerati oameni care erau indragostiti de Dumnezeu. Iar referitor la teama fata de Dumnezeu nu inseamna ca trebuia ca omul sa se teama de Dumnezeu literalmente si sa creada, si sa nu ii cerceteze misterele niciodata, caci “gloria lui Dumnezeu consta in a-si ascunde misterele, iar a Omului in a le descoperi”. Acesta era realmente etic si nu moral. De asemenea, observam aici ca si alte cuvinte isi au originea si anume phobos, fobie, feeble (slab, anemic, plapand, firav, dar aici ar trebui sa insemne vulnerabil, ceea ce nu e un termen peiorativ ci din contra, sinonim cu ingaduitor, cel ce permitea Divinului sa se manifeste prin el), iar prin acestea ne aducem aminte de smerenia crestina: “omul in genunchi in fata lui Dumnezeu este cu mult mai mare in fata lumii”, a spus Arsenie Boca.

Ramanem tot in Grecia Antica, cu cateva secole inainte de Cristos, si gasim cateva scoli care promovau anumite filozofii mai mult sau mai putin atee, dar ca sa nu le insultam sau sa le adulteram denumirile si formele de invatatura, am spune ca erau scoli care respingeau mai mult sau mai putin pe Zei sau pe Dumnezeu, ca si forma desi au ajuns sa respinga, din ignoranta, pana si fondul. Una din ele era Scoala Cirenaica, infiintata de Aristip (cel pe care Socrate l-a admonestat atunci cand a plecat pe strazile Atenei imbracat intr-o tunica plina de gauri pentru a-si etala modestia, spunandu-i “Oh, Aristip! Prin gaurile tunicii tale iti vad vanitatea!”) spunandu-se despre ea ca era o scoala hedonistica ce promova ideea ca viata ar trebui sa insemne placere, nu durere sau suferinta, mai ales fizica, si ca aceasta placere putea fi simtita dupa urma trairii unei vieti frumoase, implinite, altruiste etc. Din pacate, aceasta scoala a inlocuit invataturile Zeilor grecesti cu amorul propriu (filautia denumit de primii sfinti parinti crestini) narcisic, hedonistic, si s-a dizolvat dupa cateva secole. A fost inlocuita de scoala Epicuriana care, prin filozofia sa, cauta adevaratul sens al lui Dumnezeu Suprem si raspunsul la intrebarea vesnica a celor atei “de ce este atata rau in lume si daca exista Dumnezeu, de ce permite asa ceva, daca este atotputernic, bun, generos, iubitor si atoatecunoscator?”. Sunt doua intrebari intr-un singura dar, de fiecare data merg impreuna.

Aceasta a fost (si inca este) problema Raului, adica intrebarea “daca Raul exista?”.

Referitor la ceea ce am spus mai sus, despre scoala hedonistica Cirenaica, observam de fapt o trunchiare a adevarului religios. Atunci cand omul exprima doar o parte din invatatura, aceasta cade in degenerare, ca atunci cand omului ii lipseste un organ. Evident ca nu va mai functiona la fel ca atunci cand era complet. Acelasi lucru s-a intamplat in primele trei secole de dupa plecare lui Iisus din Galileea si anume faptul ca noii invataturi i s-a amputat aspectul feminin al sau si al Divinitatii. Negarea acestui aspect a facut ca noua invatatura religioasa sa devina pe jumatate atee. Evident ca a urmat amputarea totala pana la apostazie.

Vedem, astfel, ca religia urma sa decada si dupa urma logicizarii formale a filozofiei sale dar si dupa urma modificarilor aduse in corpus-ul doctrinar. A se intelege prin prima, injectarea cu logica formelor, sau de forma, a filozofiei religioase. Si astfel ca se ajungea la distingerea numai a formelor umane si a “omnia est vanitatis” data de acestea. Omul nu se vedea decat pe el insusi si pe semenii sai, iar pe Dumnezeu deloc. Alterarea acestor perceptii si inchiderea ferestrelor catre subtil, non-fizic, non-formal, suprasensibil, a fost ca o consecinta dar si cauza a ateismului in lume. De aceea ateismul este o afectiune sufleteasca, a psihicului, de infirmitate datorita acestor auto-amputari.

Sa mergem mai departe in timp, in trecut? Sigur! Haideti sa vedem Dialogul lui Platon dintre Socrate si Euthyphro numit Dilema lui Euthyphro, un dialog care mi se pare crucial pentru a vedea cum s-a ajuns la o asemenea gandire divortata de perceptiile ultra-ului, de perceptiile dimensiunilor superioare ale Naturii, unde se poate vedea lucrarea lui Dumnezeu. Este interesant cuvantul dilema atribuit acestui dialog, ceea ce imi aduce aminte de mica reflectie de mai sus despre scepticism facand paralela cu ateismul.

Socrate il intreaba pe Euthyphro: “Este cel pios iubit de catre Zei pentru ca este pios sau este pios pentru ca este iubit de catre Zei?”. Aceasta intrebare a fost ca un dezacord al lui Socrate fata de ceea ce a spus Euthyphro vis-a-vis de natura pietatii si anume ca “piosul este acelasi cu cel care este iubit de catre Zei”. Apoi Euthyphro si-a revizuit definitia spunand ca pietatea este aceea care este iubita de catre totii Zeii in unanimitate. Dar aceasta nu explica de ce piosul este pios, conform lui Socrate, fapt care ramane o dilema asupra careia se dezbate inca in zilele noastre. Pana la urma ce este credinta? Se intreaba ateii.

Vom mai reveni asupra Greciei Antice, caci este interesant de vazut aceasta gandire a lor dar si, de asemenea, de inteles de unde a provenit, caci cu siguranta au fost influentati si de alte culturi de pe alte meleaguri.

Mergem acum in India Vedica. Au fost doua scoli vedice care respingeau aceasta notiune de Dumnezeu: Samkhya si Mimamsa. O alta scoala asemanatoare scolii Cirenaice a fost scoala pe de-a intregul materialista si antiteista numita Carvaka sau Lokayata care a aparut cam cu 600 de ani inainte de Cristos. Atunci a aparut si marele reformator Printul Siddharta Buddha Gautama Sakyamuni si este foarte interesant ca Buddhismul nu este neaparat o religie sau o invatatura religioasa ci un stil de viata, o filozofie si, de asemenea, este nonteista, cu alte cuvinte in invataturile sale nu se vorbeste despre un Dumnezeu Creator, insa se vorbeste despre un aspect al Divinitatii, si anume Buddha. Vedem aici transformarea acestor forme de gandire religioasa pentru ca degenerasera in acea perioada destul de mult si mai ales ca si-au pierdut sensul, scopul si invatatura cailor originale. Despre scoala Carvaka stim destul de putine, in special, dar mai ales, despre invatatura lor, despre filozofia lor. Materialismul, se spune ca a existat in India Vedica insa nu avem clare invataturile materialiste, nu stim care au fost ideile care au declansat aceste curente de gandire. Insa stim clar ca s-a respins ideea de Dumnezeu sau Divinitate in vreun fel, ba chiar, aceasta scoala mentionata anterior, Carvaka, a fost total impotriva Vedelor. Sa fi fost aceasta o revolutie religioasa cu scopul de a regenera invataturile sau sa fi fost in continuare o degenerare mai mult sau mai putin voita? Tot ce stim este ca singura miscare religioasa (sau nu) care a transformat total invataturile hinduse decadente a fost Buddhismul, raspandit, apoi, in toata Asia.

Dar respingerea notiunii de Dumnezeu nu inseamna respingerea principiului divin insusi, ca sa-l numim astfel. In fine.. mergem mai departe tot in India Vedica.

A propos.. stiti cum se numeste ateismul in sanscrita? Nir-išvara-vada, care inseamna literal “afirmatie a nici unui Domn” sau “lipsa de Dumnezeu”. Trei scoli sau invataturi filozofice, sa spunem, au fost cele care au respins aceasta notiune de Dumnezeu si anume Jainismul, Buddhismul si Carvaka, mentionata mai sus. Ele, de fapt, respingeau Vedele, din cate se spune, si nu am gasit nici o dovada asupra faptului ca respingeau pe Dumnezeu. Se folosea termenul de nastika ce inseamna eterodox sau credinta intr-un Dumnezeu diferit.

Primul stadiu al unei invataturi ca acestea este acela de buna vestire. Toate acestea au fost vazute ca noi vesti bune aduse din partea maestrilor spirituali. Un al doilea stadiu incepe degenerarea si se semnaleaza faptul ca oamenii numesc aceasta invatatura cu notiunea de religie. Este prima treapta cu dubla filiatie prin care se poate degrada gandirea umana spre a o considera malefica si asupritoare, in loc de benefica si eliberatoare. Un al treilea stadiu este efectul degradarii datorita nemaitrairii vietii launtrice de catre cei care predica acestea. Iar al patrulea stadiu este secularizarea totala a invataturii unde nu mai raman decat formele fara fond, fara inteles, complet uitate de oameni.

Intorcandu-ne la India Vedica mai gasim ceva interesant. Notiunile de nastika si astika se refera la eterodox si ortodox. Nastika am vazut ce inseamna, insa astika, ar fi astfel inversul primului, inseamna acceptarea autoritatii Vedelor si nu credinta in existenta lui Dumnezeu. Dar ce sunt Vedele? Veda, acest cuvant sanscrit inseamna stiinta, cunoastere, dar se asemenea inseamna si vestire, cu alte cuvinte invatatura orala.

Intr-adevar, in nici o scriere sacra nu apare cuvantul religie. Acesta din urma oamenii l-au conceput ca sa desemneze procesul sacru, intim de divinizare a umanului si umanizare a divinului, de unire sacra sau relegare.

Bine, toate acestea o sa vi sa para tone de informatii si, din partea mea, ca as avea o vasta cultura intelectuala, insa nu este scopul meu aici sa ma etalez ci sa va aduc niste dovezi ca mai apoi sa intelegeti ce inseamna sa fii ateu.

In fine, va mai dau inca una si ne vedem in partea a doua.

Tot din India Vedica descopar un anumit pasaj din Rig Veda denumit Nasadiya Sukta, in traducere Imnul Creatiei care spune asa:

Cand a avut loc? Cand este aceasta Creatie?

Zeii au venit dupa, odata cu crearea Universului?

Dar eu intreb acum: unde este acest Dumnezeu? Nu intreb din punctul de vedere al unui ateu. Unde este aceasta Creatie si cine este Creatorul? Oare ateii stiu ceva si au dreptate in ceea ce spun sau nici ei nu stiu ce vorbesc? Vom incerca sa deslusim aceasta enigma a ateismului in continuare.

Ne vedem in partea urmatoare. Pana atunci, numai bine! :) ;)

Save

Save

Save

Save