Ce este simplitatea si de ce functioneaza? O invitatie la introspectie…

Oare existenta unui multivers detine cheia pentru a explica de ce legile naturii par atat de simple?

Este luna mai 1964 si, pe un deal din New Jersey, fizicienii Robert Woodrow Wilson si Arno Allan Penzias asculta Universul. Ei se afla sub ceea ce pare a fi o trompeta de urechi gargantuesca atasata la un sopron de gradina: Antena Holmdel Horn, construita de Laboratoarele Bell pentru a studia microundele ca alternativa la undele radio pentru telecomunicatii. Cand interesul pentru comunicatiile cu microunde a scazut, Bell a imprumutat cornul Holmdel oamenilor de stiinta interesati.

Antena Holmdel Horn din New Jersey, Statele Unite ale Americii.

Penzias si Wilson au fost interesati. Amandoi in varsta de aproximativ 30 de ani, planuiau sa cartografieze cerul cu microunde. Dar au fost nedumeriti: cand au indreptat hornul spre o regiune intunecata dincolo de galaxie si doar slab populata cu stele, in loc de linistea la care se asteptau, au detectat un fel de suierat de fond – un suierat care a umplut tot cerul.

Robert H. Dicke

Intre timp, fizicianul Robert H. Dicke lucra asupra unei enigme asemanatoare. Cu doua decenii mai devreme, Dicke inventase detectorul de microunde. Acum, el si laboratorul sau incercau sa dezvolte instrumente sensibile pentru a testa predictiile cosmologice rezultate din teoria generala a relativitatii a lui Albert Einstein, in special in ceea ce priveste legatura cu descoperirea uimitoare a lui Edwin Hubble, conform careia Universul este in expansiune. Teoria batuta in cuie sustinea ca Universul se extinde intotdeauna, echilibrat de o creatie continua de materie noua. Teoreticienii rivali, printre care Dicke, au luat expansiunea la justa valoare si au dat-o inapoi in timp pentru a propune ca, in urma cu aproximativ 14 miliarde de ani, Universul a luat nastere printr-o explozie cataclismica dintr-un punct foarte mic. Este vorba despre acel „Big Bang” la care nici unul dintre ei nu a fost martor.

Edwin Hubble

Un univers care a explodat ar fi trebuit sa lase un nor slab si uniform de radiatii de microunde, pe care echipa lui Dicke era hotarata sa il gaseasca. Vestea despre eforturile grupului a ajuns la Penzias si Wilson, determinandu-i pe Penzias sa il sune pe Dicke. In timpul unui pranz la varice, colegii lui Dicke isi amintesc ca acesta a ridicat receptorul, repetand fraze precum „antena cu horn” si dand din cap. Dupa ce a inchis, s-a intors catre grupul sau si a spus: „Ei bine, baieti, am fost descoperiti”. Dicke si-a dat seama ca Penzias si Wilson descoperisera Big Bang-ul.

Uniformitatea fondului cosmic de microunde (CMB) ne spune ca, la nasterea sa, „Universul s-a dovedit a fi uimitor de simplu”, dupa cum a afirmat Neil Turok, director emerit al Institutului Perimeter pentru Fizica Teoretica din Ontario, Canada, in cadrul unei conferinte publice din 2015. „Nu intelegem cum a reusit natura sa iasa basma curata cu treaba asta”, a adaugat el. La cateva decenii dupa descoperirea lui Penzias si Wilson, satelitul Cosmic Background Explorer al NASA a masurat ondulatii slabe in CMB, cu variatii ale intensitatii radiatiei de mai putin de o parte la 100.000 de unitati. Asta este mult mai putin decat variatia de alb pe care ati putea-o vedea in cea mai curata si alba foaie de hartie pe care ati vazut-o vreodata.

Neil Turok

Daca ne uitam inainte cu 13,8 miliarde de ani si, cu trilioanele sale de galaxii si miliardele de stele si planete, Universul este departe de a fi simplu. Pe cel putin o planeta, acesta a reusit chiar sa genereze o multitudine de forme de viata capabile sa inteleaga atat complexitatea Universului nostru, cat si enigma originilor sale simple. Cu toate acestea, in ciuda faptului ca sunt atat de bogate in complexitate, unele dintre aceste forme de viata, in special cele pe care noi le numim acum oameni de stiinta, pastreaza o pasiune pentru acea caracteristica definitorie a Universului nostru primitiv: simplitatea.

William of Occam

Calugarul franciscan William de Occam (1285-1347) nu a fost primul care a exprimat o preferinta pentru simplitate, desi este asociat cel mai mult cu implicatiile acesteia pentru ratiune. Principiul cunoscut sub numele de „briciul lui Occam” insista asupra faptului ca, avand in vedere mai multe explicatii ale unei probleme, ar trebui sa o alegem pe cea mai simpla. Briciul „rade” explicatiile inutile si este adesea exprimat sub forma: „entitatile nu ar trebui sa fie multiplicate dincolo de necesitate”. Astfel, daca treceti pe langa o casa si auziti latrat si torcait, ar trebui sa credeti ca un caine si o pisica sunt animalele de companie ale familiei, mai degraba decat ca acolo se afla un oarecare caine, o oarecare pisica si poate si un iepure. Desigur, un iepuras s-ar putea bucura si el de ospitalitatea familiei, dar datele existente nu ofera niciun sprijin pentru crede acestea. Briciul lui Occam spune ca ar trebui sa pastram modelele, teoriile sau explicatiile simple pana la proba contrarie – in acest caz, poate pana la observarea unei cozi pufoase prin fereastra.

Claudiu Ptolemeu

In urma cu 700 de ani, William de Occam si-a folosit briciul pentru a demonta stiinta sau metafizica medievala. In secolele urmatoare, marii oameni de stiinta de la inceputul epocii moderne i-au folosit modelul pentru a fauri stiinta moderna. Sistemul matematicianului Claudiu Ptolemeu (c100-170 d.Hr.) de calculare a miscarilor planetelor, bazat pe ideea ca Pamantul se afla in centru, era o teorie de o complexitate bizantina. Astfel, atunci cand Copernic (1473-1543) s-a confruntat cu ea, a cautat o solutie care „sa poata fi rezolvata cu mai putine si mai simple constructii”. Solutia pe care a descoperit-o – sau a redescoperit-o, deoarece fusese propusa in Grecia antica de Aristarh din Samos, dar apoi respinsa de Aristotel – a fost, desigur, aceea a sistemului solar, in care planetele orbiteaza in jurul Soarelui. Cu toate acestea, in mainile lui Copernic, nu era mai precis decat sistemul geocentric al lui Ptolemeu. Singurul argument al lui Copernic in favoarea heliocentrismului a fost ca era mai simplu.

Nicolae Copernic

Aproape toti marii oameni de stiinta care i-au urmat lui Copernic au pastrat preferinta lui Occam pentru solutii simple. In anii 1500, Leonardo da Vinci a insistat asupra faptului ca ingeniozitatea umana „nu va concepe niciodata [solutii] mai frumoase, mai simple si mai potrivite decat cele ale naturii”. Aproximativ un secol mai tarziu, compatriotul sau Galileo a afirmat ca „faptele care la inceput par improbabile vor renunta, chiar si in urma unei explicatii putine, la mantia care le-a ascuns si se vor evidentia in frumusetea lor goala si simpla”. Isaac Newton a notat in lucrarea sa Principia (1687) ca „nu trebuie sa admitem mai multe cauze ale lucrurilor naturale decat cele care sunt adevarate si suficiente pentru a explica aparentele lor”; in timp ce, in secolul al XX-lea, se spune ca Einstein ar fi sfatuit ca „totul ar trebui sa fie cat mai simplu posibil, dar nu mai simplu”. Intr-un Univers aparent atat de saturat de complexitate, ce rol are simplitatea pentru noi?

Leonardo Da Vinci

O parte a raspunsului consta in faptul ca simplitatea este caracteristica definitorie a stiintei. Alchimistii au fost mari experimentatori, astrologii pot face matematica, iar filosofii sunt foarte buni la logica. Dar numai stiinta insista asupra simplitatii. Multe dintre progresele stiintei moderne au implicat o succesiune de simplificari, fie prin unificarea unor fenomene anterior disparate, fie prin eliminarea unor entitati superflue. Dar toate au venit prin revelatii care erau simple dezvaluiri intrinseci omului, natura comunicandu-i-le. Probabil ca cea mai mare simplificare a fost oferita de Newton, care a unificat trilioane de miscari, atat pe Pamant, cat si in ceruri, in doar trei legi ale miscarii si una a gravitatiei. Apoi, la sfarsitul secolului al XIX-lea, Ludwig

Ludwig Boltzmann

Boltzmann a extins legile lui Newton in domeniul microscopic pentru a oferi o explicatie economica a caldurii ca o masura a miscarii atomilor. Einstein a realizat poate cea mai radicala simplificare prin unificarea spatiului si timpului intr-o singura entitate, spatiu-timp. Charles Darwin si Alfred Russel Wallace au reunit intreaga lume naturala sub o singura lege a selectiei naturale; in timp ce lucrarile lui Louis Pasteur, Gregor Mendel, Hugo de Vries, James Watson, Francis Crick si multi altii au renuntat la principiul vital pentru a extinde legile stiintifice simple in biologie. Fiecare om de stiinta a considerat ca avansul lor a oferit o simplificare care a eliminat complexitatea superflua. Asa cum spunea Wallace, co-dezvaluitorul selectiei naturale: „Teoria in sine este extrem de simpla”. Nu neaparat si corecta in scopul sau.

De ce functioneaza atat de bine legile mai simple? Abordarea statistica cunoscuta sub numele de inferenta bayesiana, dupa numele statisticianului englez Thomas Bayes (1702-61), poate ajuta la explicarea puterii simplitatii. Inferenta bayesiana ne permite sa ne actualizam gradul de incredere intr-o explicatie, o teorie sau un model pe baza capacitatii sale de a prezice datele. Pentru a intelege acest lucru, imaginati-va ca aveti un prieten care are doua zaruri.

Thomas Bayes

Primul este un simplu cub cu sase fete, iar al doilea este mai complex, cu 60 de fete care pot arunca 60 de numere diferite. Sa presupunem ca prietenul dvs. arunca unul dintre zaruri in secret si striga un numar, sa zicem 5. El va cere sa ghiciti care zar a fost aruncat. Ca si datele astronomice pe care le-ar putea explica fie sistemul geocentric, fie cel heliocentric, numarul 5 ar fi putut fi aruncat de oricare dintre zaruri. Sunt ele la fel de probabile? Inferenta bayesiana spune ca nu, deoarece aceasta pondereaza modelele alternative – zarurile cu sase fete fata de cele cu 60 de fete – in functie de probabilitatea ca acestea sa fi generat datele. Exista o sansa de 1 la 6 ca un zar cu sase fete sa arunce un 5, in timp ce exista doar o sansa de 1 la 60 ca un zar cu 60 de fete sa arunce un 5. Comparand probabilitatile, atunci, zarurile cu sase fete au de 10 ori mai multe sanse sa fie sursa datelor decat zarurile cu 60 de fete.

Prin urmare, legile stiintifice simple sunt preferate, deoarece, daca se potrivesc sau explica pe deplin datele, este mai probabil ca ele sa fie sursa acestora. Cu mai multe butoane de reglat, modele arbitrar de complexe, cum ar fi sistemul astronomic al lui Ptolemeu, ar putea fi facute sa se potriveasca oricarui set de date. Asa cum a spus odata matematicianul John von Neumann: „cu patru parametri pot ajusta un elefant, iar cu cinci il pot face sa isi miste trompa”.

John von Neumann

Simplitatea este oare mai mult decat probabilitate? Multi dintre cei mai mari oameni de stiinta si filosofi au fost adeptii a ceea ce s-ar putea numi o versiune puternica a lui Briciului lui Occam. Aceasta sustine ca lumea este cat se poate de simpla, in concordanta cu existenta noastra. Influenta lucrare a fizicianului teoretician si laureat al Premiului Nobel Eugene Wigner, „Eficacitatea nerezonabila a matematicii in stiintele naturii” (1960), sustinea ca abilitatea extraordinara a matematicii de a da sens lumii este o enigma. Un caz analog poate fi facut pentru succesul simplitatii in stiinta. De ce este briciul lui Occam atat de nerezonabil de eficient? De ce functioneaza atat de bine simplitatea?

Eugene Wigner

Luati in considerare modul in care, atunci cand Einstein a incercat pentru prima data sa incorporeze gravitatia si acceleratia in relativitate, el a evitat orice considerente de „frumusete si simplitate”. In schimb, a preferat ceea ce se numeste completitudine: incorporarea in model a cantitatii maxime de informatii disponibile. Cu toate acestea, un deceniu de lupta cu ecuatii complexe s-a soldat cu un esec. In cele din urma, a schimbat directia de abordare si a imbratisat „briciul lui Occam”, acceptand doar cele mai simple si mai elegante ecuatii, pe care le-a testat ulterior in raport cu faptele fizice. De data aceasta, Einstein a dat lovitura, descoperind teoria generala a relativitatii in 1915. Ulterior, el a insistat asupra faptului ca „ecuatiile de o asemenea complexitate… pot fi gasite doar prin descoperirea unei conditii matematice simple din punct de vedere logic care determina ecuatiile complet sau aproape complet”.

Chiar si in muzica o simfonie este compusa din sunete si melodii simple, daca studiem partitura indeaproape. Complexitatea este compusa din simplitati, asadar.

Dar ar putea fi si mai simplu? De ce exista 17 particule in Modelul Standard al fizicii particulelor, cand noi suntem compusi doar dintr-o cateva? Daca Universul este extrem de simplu, de ce trilioane de neutrini aproape fara masa si neutrii din punct de vedere electric trec prin corpurile noastre in fiecare secunda? Oare suntem siguri ca neutrinii sunt entitati dincolo de necesitatea noastra? Un alt candidat la a fi o entitate dincolo de necesitate este misterioasa materie intunecata, din care Universul nostru pare sa fie compus in principal. De ce un univers simplu adaposteste atat de multa materie aparent superflua?

De fapt, atat materia neagra, cat si neutrinii sunt esentiali pentru existenta noastra. Neutrinii sunt un produs secundar necesar al reactiilor de fuziune nucleara stelara care fuzioneaza protonii pentru a obtine nuclee de heliu, plus caldura si lumina care fac posibila viata. Una dintre legile de conservare ale fizicii cere ca numarul total de leptoni (electroni, muoni, particule Tau si neutrini) sa ramana constant. Acest lucru poate fi indeplinit in reactia de fuziune stelara doar prin eliberarea unui numar masiv de neutrini. La fel si in cazul materiei negre. In Universul timpuriu, aceasta a actionat ca un fel de agent de coagulare cosmologica ce a ajutat la coagularea diferitelor stari de materie care au aparut in urma condensarilor lor in galaxii, stele, planete si, in cele din urma, regnurile mineral, vegetal, animal si uman. Halourile de materie intunecata de la marginea galaxiilor actioneaza, de asemenea, ca gardieni galactici, deviind ramasitele de supernove de mare viteza, bogate in elemente grele esentiale pentru viata, de la lansarea in vastele intinderi goale ale spatiului intergalactic.

Lee Smolin

In cartea „Viata este simpla”, Johnjoe McFadden propune o solutie radicala, desi speculativa, pentru a explica de ce Universul ar putea fi, de fapt, atat de simplu pe cat este posibil sa fie. Punctul sau de plecare este remarcabila teorie a selectiei naturale cosmologice (CNS) propusa de fizicianul Lee Smolin. CNS propune ca, la fel ca si fiintele vii, universurile au evoluat printr-un proces cosmologic, analog selectiei naturale.

Smolin a venit cu CNS ca o potentiala solutie la ceea ce se numeste problema reglajului fin a Cosmosului: cum au ajuns constantele si parametrii fundamentali, cum ar fi masele particulelor fundamentale sau sarcina unui electron, sa aiba valorile exacte necesare pentru crearea materiei, stelelor, planetelor si vietii. CNS observa mai intai simetria aparenta dintre Big Bang (Marea Expansiune), in care stelele si particulele au fost aruncate dintr-un punct adimensional la nasterea Universului nostru, si Big Crunch (Marea Compresie), scenariul sfarsitului Universului nostru, cand o gaura neagra supermasiva inghite stelele si particulele inainte de a disparea din nou intr-un punct adimensional, teorie pur materialista bazata doar pe datele primite prin cele cinci simturi fizice ale cercetatorilor. Aceasta simetrie i-a determinat pe multi cosmologi sa propuna ca gaurile negre din Universul nostru ar putea fi „cealalta parte” a Big Bang-urilor din alte universuri, care se extind in alta parte. In acest scenariu, timpul nu a inceput la Big Bang, ci continua in sens invers, pana la moartea universului sau adiacent intr-un Big Crunch, pana la nasterea sa dintr-o gaura neagra si asa mai departe, intinzandu-se in timp, potential pana la infinit. Nu numai atat, dar, intrucat regiunea noastra din Univers este plina de aproximativ 100 de miliarde de gauri negre supermasive, Smolin propune ca fiecare dintre ele sa fie progenitoarea unuia dintre cele 100 de miliarde de universuri care au coborat din universul nostru. Inca odata, teorie pur materialista, netinand cont de hiperdimensiunile cosmice, considerand doar dimensiunea fizica si manevrarea ei prin fortele si legile fizice, crezand ca orice teleportare a Cosmosului dintr-un camp de manifestare denumit Univers in altul este o nastere sau o moarte. Se vorbeste despre acestea doua dar se ignora termenul de Creatie care apare mai degraba in fizica cuantica.

Modelul propus de Smolin include un fel de proces universal de auto-replicare, gaurile negre actionand ca celule reproductive. Urmatorul ingredient este ereditatea. Smolin propune ca fiecare univers descendent sa mosteneasca aproape aceleasi constante fundamentale ale parintelui sau. „Aproape” se refera la „aproape” deoarece Smolin sugereaza ca, intr-un proces analog cu cel de mutatie, valorile lor sunt modificate in timp ce trec printr-o gaura neagra, astfel incat universurile nou-nascute devin usor diferite de cele ale parintelui lor. In cele din urma, el isi imagineaza un fel de ecosistem cosmologic in care universurile concureaza pentru materie si energie, idee propagata si de Darwin in prima parte a vietii sale, inainte de a-si da seama ca speciile nu concureaza pentru suprematie (survival of the fittest, supravietuirea celui mai adaptat – n.red). Treptat, pe parcursul a numeroase generatii cosmologice, multiversul universurilor ar deveni dominat de cele mai apte si mai fecunde universuri, datorita faptului ca acestea detin acele valori rare ale constantelor fundamentale care maximizeaza gaurile negre si genereaza astfel un numar maxim de universuri descendente.

Teoria CNS a lui Smolin explica de ce universul nostru este fin reglat pentru a produce multe gauri negre, dar nu explica de ce este simplu. Exista, totusi, o explicatie, tot materialista. In primul rand, subliniam faptul ca selectia naturala are propriul sau „brici al lui Occam”, care elimina caracteristicile biologice redundante prin inevitabilitatea mutatiilor, de fapt nu continua in natura, ci se recicleaza continuu. Desi majoritatea mutatiilor sunt inofensive, cele care afecteaza functiile vitale sunt in mod normal eliminate din fondul genetic, deoarece indivizii care le poarta lasa mai putini descendenti. Acest proces de „selectie purificatoare”, asa cum este cunoscut, mentine genele noastre si functiile pe care le codifica in buna stare. Dar aceasta teorie a dus la experimentele macabre facute pe oameni in timpul celui de-al doilea razboi mondial, tot din ideea de competitie si de lupta pentru supravietuire, dar si din alte considerente mult mai periculoase.

Cu toate acestea, daca o functie esentiala devine redundanta, poate din cauza unei schimbari de mediu, atunci selectia purificatoare nu mai functioneaza. De exemplu, in evolutionism se speculeaza ca stand in pozitie verticala, stramosii nostri si-au ridicat nasul de la sol, astfel incat simtul olfactiv a devenit mai putin important. Acest lucru inseamna ca mutatiile isi puteau permite sa se acumuleze in noile gene dispensabile, pana cand functiile pe care le codificau au fost pierdute, sau cel putin asa s-a considerat. In cazul nostru, sute de gene ale mirosului au acumulat mutatii, astfel incat am pierdut capacitatea de a detecta sute de mirosuri pe care nu mai avem nevoie sa le mirosim. Insa, aceasta detectie a fost masurata prin raspunsurile in creier fata de stimuli, dinnou materialist propusa. Acest proces inevitabil de eliminare prin mutatii a functiilor neesentiale reprezinta un fel de „brici al lui Occam” evolutionist care elimina complexitatea biologica superflua.

Poate ca un proces similar de selectie purificatoare opereaza in selectia naturala cosmologica pentru a pastra lucrurile simple. In loc de mutatii biologice, avem modificari ale constantelor fundamentale ale universurilor in timp ce acestea trec prin gauri negre. Sa ne imaginam ca universul nostru contine doua gauri negre pe care ii consideram mandrii parinti a doua universuri mai mici, idee pur teoretica, speculativa si nedovedita. Atunci cand constantele (masele particulelor, sarcina unui electron si asa mai departe) trec prin prima gaura neagra, ele raman neschimbate, se spune. In consecinta, apare un univers foarte asemanator cu al nostru, pe care il vom numi universul 17P, pentru a reflecta faptul ca acesta poseda 17 particule fundamentale. Cu toate acestea, in cea de-a doua gaura neagra, o modificare (mutatie) a constantelor fundamentale genereaza un univers cu o particula in plus. Aceasta particula nu joaca nici un rol in formarea gaurilor negre, nici in formarea stelelor sau a vietii, ci doar se afla prin preajma, probabil in norii intergalactici. Cea de-a 18-a particula este o entitate care nu este necesara in acest univers 18P.

Sa presupunem, in plus, ca particula suplimentara din 18P are masa si abundenta medii pentru particulele fundamentale, astfel incat reprezinta aproximativ o 18-a parte din masa totala din acel univers. Aceasta blocare a masei in norii intergalactici a particulei 18 va diminua cantitatea de materie/energie disponibila pentru formarea gaurilor negre. In consecinta, prezenta particulei 18 va reduce numarul gaurilor negre cu o 18-a parte, adica cu aproximativ 5%. Deoarece gaurile negre se considera ca ar fi mamele universurilor, universul 18P ar genera cu aproximativ 5% mai putini urmasi decat fratele sau, universul 17P. Aceasta diferenta de progenitate va continua in generatiile urmatoare, pana cand, in jurul generatiei 20, descendentii universului 18P vor fi o treime la fel de numerosi ca si descendentii universului 17P, mai parcimonios. In lumea naturala, mutatiile care duc la o reducere de doar 1% a capacitatii de a se adapta sunt suficiente pentru a duce un mutant la disparitie, astfel incat o scadere de 5% a capacitatii de adaptare este susceptibila sa elimine sau cel putin sa reduca drastic abundenta universurilor cu 18 particule, in comparatie cu universurile cu 17 particule, mai parcimonioase. Dar toate acestea sunt pure calcule speculative. Nimic din toate acestea nu a fost observat pe deplin si nu a fost dovedit.

Nu este clar daca tipul de multivers prevazut de teoria lui Smolin este finit sau infinit. Daca este infinit, atunci cel mai simplu univers capabil sa formeze gauri negre va fi infinit mai abundent decat urmatorul univers cel mai simplu. Daca, in schimb, oferta de universuri este finita, atunci avem o situatie similara cu cea a teoriei evolutiei biologice pe Pamant. Universurile vor „concura” pentru resursele disponibile – materie si energie – iar cele mai simple universuri care isi convertesc o mai mare parte din masa in gauri negre vor lasa cei mai multi descendenti. Pentru ambele scenarii, daca ne intrebam in care univers vom continua cel mai probabil, acesta va fi cel mai simplu, deoarece sunt cele mai abundente. Atunci cand locuitorii acestor universuri vor privi in ceruri pentru a descoperi fondul lor cosmic de microunde si vor percepe netezimea sa incredibila, ei, ca si Turok, vor ramane nedumeriti de modul in care universul lor a reusit sa faca atat de multe de la un inceput atat de „uimitor de simplu”.

Ideea briciului cosmologic mai are o implicatie surprinzatoare. Aceasta sugereaza ca legea fundamentala a Universului nu este mecanica cuantica, nici relativitatea generala sau chiar legile matematicii. Ar fi legea selectiei naturale descoperita de Darwin si Wallace. Filosoful Daniel Dennett spunea despre aceasta ca este „cea mai buna idee pe care a avut-o cineva vreodata”, necunoscand ideile stiintifice dinainte si dupa Darwin dar si ceea ce fizica cuantica prin exponentii sai au putut lasa umanitatii. E posibil sa fie una dintre cele mai simple idei insa una pur speculativa.

Asadar, simplitatea in stiinta a avut cateva repere lansate de catre cineva precum William de Occam, dar si filozofia a avut inainte de acestia cateva idei care lamuresc, dupa cum spunea Socrate, „cea mai mare realizare a mea este ca nu stiu nimic”. In termeni crestini vorbind, nu vedem aceasta smerenie la „savantii” de tip materialist de azi si de ieri, ci mai degraba aroganta de a folosi metoda lui Occam ca sa isi simplifice calculele speculative, deoarece ajunsesera intr-un impas al complicarii. Daca din si prin gaurile negre se nasc universurile, atunci oamenii cum se nasc? Aceasta simpla intrebare care ar ridiculiza pe toti cei care ignora ca ignora, vorbind in mod socratic, ne aduce cu picioarele pe pamant, dar cu capul in Cer, in dimensiunile infinitului.

Infinitul cosmic nu ar trebui sa ne sperie, ci mai degraba ar trebui sa ne faca sa contemplam uimiti miliardele de stele care sclipesc si stralucesc pe frontispiciu si sa cautam in noi originile lor. Simplitatea inseamna linistea interioara care aduce acea informatie care curge in, din si prin Univers. Sa contemplam, deci!