,

Abstractiuni: Unde este perspectiva?

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

Exista un lant al slabiciunilor intre parinti si copii care nu are nici un fel de finalitate, nu are scop, si anume acela al sacrificiului de dragul sacrificiului. Prin el, parintii, care posibil ca inca mai sunt fii si fiicele parintilor lor, dar si copiii lor ce vor deveni viitori parinti isi exercita spiritul de sacrificiu fata de copiii lor pentru ca acestia la randul lor sa faca acelasi lucru. Dar unde este perspectiva?

Ca oameni trecem prin diferite etape ale vietii noastre printre care se numara si casatoria si intemeierea unei familii. Inainte de acestea ca si adulti avem trasat un destin anume particular fiecaruia dintre noi, fiind chemati din noi insine sa indeplinim un rol in societate si nu numai. Acest rol ne apartine in totalitate si face parte din ceea ce ne caracterizeaza ca si fiinte umane. Astfel incat o persoana poate sa profeseze ca sofer de taxi, ca medic, ca macelar, tinichigiu, profesor universitar, antrenor de sport, preot sau avocat etc. Toate aceste profesii, sa spunem, sunt moduri de a-si manifesta fiecare vocatia.

Aceste chemari interioare care duc la indeplinirea destinelor noastre ne atrag atentia inca din copilarie multora dintre noi. Ne cheama, cu adevarat, din interior. Este ceva ce simtim nevoia sa facem. Avem o constiinta si astfel simtim Universul intreg ca facand parte din noi si noi din el, si astfel stim ceea ce ii trebuie acestui Univers din care facem parte, ca sa spunem asa. Prin aceasta ne indeplinim rolul care ni se cuvine si ceea ce este frumos e ca face parte din noi. Nu este ceva exterior ce ni se atribuie intr-un mod impus, sau auto-impus, ci este ca si cum ne-am trata pe noi insine tratand Universul cu ceea ce are nevoie. Dand acestuia ceea ce necesita, dam din noi insine si ne dam noua insine.

Acesta este un soi de sacrificiu sau sacru oficiu. Este un lucru sfant ce oricine poate sa il indeplineasca, chiar daca in prezent a vorbi despre lucruri sfinte este oarecum ciudat, cel putin spus, si unele persoane s-ar putea uita la noi mirati cand rostim aceasta expresie deoarece nu concep ca aceste lucruri inca mai exista pe fata pamantului si datorita faptului ca sacrilegiul este acum mai frecvent decat spalatul pe maini. Sfanta este actiunea dusa pana la capat si care reprezinta un bine facut omenirii, celorlalte fiinte din jur, Pamantului si intregului Univers. Este un beneficiu ce echilibreaza balanta cosmica. Aceasta se numeste dharma, in limba sanscrita.

Insa mai este un alt tip de sacrificiu facut intr-un fel orbeste de catre parinti pentru fii si/sau fiicele lor. Parintii se sacrifica pentru copiii lor cu un scop anume care de fapt nu se indeplineste niciodata. Scopul este ca odraslele lor sa aiba o viata frumoasa, bogata, sa aiba bunastare atat materiala cat si sufleteasca si sa isi indeplineasca toate visele. Insa din pacate nu toate dintre acestea se indeplinesc pana la capat. Pentru ca sacrificiul facut de parinti sa fie complet trebuie ca copiii lor sa beneficieze de mostenirea lasata de parintii lor, care poate fi materiala, sufleteasca, spirituala etc., adica rodul sacrificiului facut. Dar pentru ce este facut acest sacrificiu daca copiii lor se vor sacrifica pentru copiii lor si asa mai departe? Se intra intr-un lant al slabiciunilor si intr-un cerc oarecum vicios din care nu se mai iese. Fiecare isi are chemarea sa la inceputul vietii insa nu este indeplinita deoarece si-o sacrifica pentru ca odraslele lor sa si-o sacrifice si asa mai departe.

Dupa ce se intemeieste o familie, cei doi parinti, cuplul uita total de ceea ce visau sa devina, de exemplu, in copilarie sau le lasa la o parte in mod voit pentru viitorul copiilor lor. Nu este nimic rau in a-si sacrifica propriile idealuri, sa spunem, insa sacrificiul nu se duce la bun sfarsit. Pentru ca acesta sa fie finalizat trebuie ca fii si/sau fiicele lor sa primeasca si sa traiasca ceea ce mostenesc de la parinti dupa urma sacrificiului, insa si ei la randul lor le sacrifica pentru ca viitoarele lor generatii sa faca la fel. Unde se duce acest nesfarsit sacrificiu? De ce nu isi traiesc parintii propriile lor vieti si dupa intemeierea familiei lor, dupa venirea pe lume a copiiilor lor? Aceasta este pentru ca asa au fost invatati. Sacrificiul facut orbeste doar de dragul de a-l face, pentru ca generatiile trecute ne-au spus ca trebuie sa-l facem fara sa punem la indoiala veridicitatea acestor spuse, este inutil, nu serveste. Acest lant al sacrificiilor este mecanic suta la suta si se misca orizontal, sa spunem asa. Nu se creaza nimic din acestea pentru ca este istorie care se repeta automat, inconstient si fara sens.

In schimb, daca acest cerc vicios se rupe in momentul in care parintii decid sa isi traiasca propriile idealuri se dovedeste ca incep sa dea un exemplu demn de urmat pentru copiii lor, uitandu-se la ei cu mare respect si drag. Pot chiar fi ridicati pe piedestal pentru realizarile lor. De aceste exemple avem nevoie ca si repere pentru viata.

Auto-respectul si demnitatea, integritatea unui om nu are nimic de a face cu aceste tipuri de sacrificii facute mecanic pentru care exista motive din defetism, auto-compatimire, complexe de inferioritate sau chiar de superioritate avand debutul in copilarie, fatalism de inalt grad, scuze de neputinta sau invidii, orgolii ori gelozii de tot felul. Auto-respectul, demnitatea si integritatea unui om este nu un sacrificiu per se, sau stricto senso ci modul lor de a fi care se reflecta in modul lor de viata. Isi traiesc vocatia, chemarea interioara, visele si idealurile din copilarie care la unii si la altii pot fi inabusite, puse pe planul doi (primul plan fiind familia) ori ignorate total. Acesta este un parinte exemplar, demn de a fi urmat iar societatea in general se simte ca merge ca pe roate, cum s-ar spune. Insa daca parintele nu-si traieste propria viata, propria chemare launtrica nu poate servi drept exemplu pentru ceilalti pentru ca nu stie sa traiasca. Constiinta sa este ori data la o parte, ori lasata undeva intr-un cotlon subconstient din mintea sa si ignorata, caci vocatia vine din constiinta, din a fi-ul fiecaruia dintre noi si astfel avem un sens, dictandu-ne ce si cum sa facem in viata de zi cu zi. Fara ea nu traim.

Starile negative ale parintilor care ii determina sa se sacrifice pentru copiii lor nu dau niciodata un exemplu demn de urmat pentru viitoarele generatii ci din contra, sunt de blamat, nu sunt de dorit si copiii au repulsie fata de asa ceva. Natura lor constienta stie limitele bunului simt si, chiar daca parintii nu se observa in ei insisi, pentru copiii lor pot fi precum cartile deschise si stiu cand sa respinga indezirabilele motive launtrice care produc lantul vicios al sacrificiului orbesc mecanic si inconstient. Nu acesta este scopul vietii nici unuia dintre ei, nici al parintilor si mai ales nici al copiilor lor.

Asadar, unde este perspectiva?

Mai exista, totusi, un altfel de sacrificiu atunci cand entropia societatii este imensa si angrenajul social nu prea functioneaza sau deloc pentru ca indivizii ce-l alcatuiesc nu-si traiesc propriile vieti, nu sunt constienti in mare parte din existentele lor si daca unul dintre ei se decide sa traiasca, sa fie constient, sa isi indeplineasca vocatia si sa fie implinit si fericit se trezeste ca trebuie sa suporte multe ordalii din partea celor care il trag in jos, catre inconstienta, entropie si existente fara sens. Si atunci pentru acestea trebuie sa faca gigantice sacrificii macar pentru a se mentine pe propriul drum. Il costa mult, multa suferinta. Poate ca isi are si el pacatele sale iar presiunile asupra lor dor si necesita multa tarie de caracter, multa munca constienta pentru a indura, cel putin, adversitatile, si chiar pentru a le transfigura. Devine foarte puternic daca reuseste sa razbata pana la capat, sa rupa lanturile grele ale entropiei majoritatii inconstiente. Daca adversitatile il cheama inapoi in non-sensul existentialist acesta se redefineste pe sine facand ceea ce ii corespunde, ceea ce ii apartine. Cand se mentine ferm pe drumul sau, constiinta sa devine din ce in ce mai puternica, mai treaza si mai inteleapta. Adversitatile astfel ii servesc drept antrenament. Acesta nu se plange ci in mod stoic le indura, dainuind in viata sa interioara reflectata si in exterior si se desavarseste.

Unde este perspectiva? - Studiu II

 

 

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *