Ryszard Legutko – Nationalism, conservatorism si U.E.

Nationalism in cadrul U.E.?

Nu este deloc clar daca am observat cu adevarat o revenire a nationalismului in Europa. „Nationalism” este un cuvant urat in Europa si a fost folosit — alaturi de „populism”, un alt cuvant urat — pentru a descrie opiniile criticilor U.E. in cadrul U.E. Entuziastii U.E. spun ca in Europa de astazi asistam la un conflict intre europeni si nationalisti. Avand in vedere ca numarul criticilor a crescut in ultimii ani, putem deduce ca sentimentele nationaliste sunt in crestere.

Dar acesta este un silogism eronat, din cel putin doua motive. In primul rand, cei mai multi critici ai U.E. nu doresc sa desfiinteze Uniunea; ei doresc doar sa opreasca procesul de federalizare si centralizare implacabila, care a fost realizat fara a tine cont de litera si spiritul Tratatelor de la Maastricht si Lisabona. In al doilea rand, unii dintre principalii actori care condamna nationalismul si profeseaza strategia „mai multa Europa” urmaresc, de fapt, cu nerusinare, politici nationaliste, folosind institutiile si instrumentele U.E. pentru a-si atinge scopurile. Ar putea parea un paradox, desi nu este, faptul ca odata cu cresterea federalizarii europene, puterea unora dintre statele membre — cum ar fi Germania si Franta — a crescut, in timp ce cea a altor state membre, mai ales din Europa de Est, a scazut.

Asadar, oricine spune ca nationalismul este in plina ascensiune in Europa risca sa faca jocul federalistilor din U.E., sustinand punctul lor de vedere conform caruia insasi existenta U.E. este amenintata de succesul electoral al partidelor eurorealiste. Acest punct de vedere submineaza o dezbatere rationala despre UE prin impunerea perspectivei „ori una, ori alta”: Fie sustinem o uniune tot mai stransa, fie dorim ca Uniunea sa dispara.

Exemplul Brexit

De unde vine Brexit, atunci? Am putea considera ca este o manifestare a nationalismului, prin care Brexitul a transmis urmatorul mesaj: „Nu vrem nicio autoritate non-britanica; singurele institutii politice si juridice carora le juram credinta sunt institutiile britanice”. Doua comentarii par a fi necesare, unul care sustine teza ca Brexitul este o manifestare a nationalismului, celalalt care o slabeste. Primul este ca, de la bun inceput, Regatul Unit a fost un corp strain in U.E., unul care nu s-a putut alatura niciodata duetului germano-francez.

Al doilea este ca Brexitul a fost castigat de catre Brexiteers la referendum cu o marja foarte mica. Daca negocierile ar fi decurs altfel si daca U.E. ar fi facut unele concesii, ne putem imagina ca s-ar fi putut sa nu existe niciun referendum sau, daca ar fi existat unul, ca ar fi castigat Remainers.

Teza conform careia Brexit este un exemplu de nationalism triumfator are sens doar daca consideram Marea Britanie in mod esential si neclintit o natiune necontinentala. Cu toate acestea, se poate cu usurinta emite ipoteza ca, daca generalul de Gaulle nu ar fi facut nicio obiectie cu privire la apartenenta Marii Britanii la Comunitatea Economica Europeana, britanicii ar fi depasit demult prejudecata lor anticontinentala si ar fi acceptat sa fie unul dintre pilonii Uniunii. Faimoasa izolare splendida este, in aceasta interpretare, un mit.

Asadar, in ciuda aparentei unei resurectii nationaliste, U.E. ramane contextul in care natiunile europene sunt fericite sa isi urmareasca interesele, atata timp cat aceste interese sunt satisfacute in mod eficient si echitabil. Existenta U.E. nu poate fi pusa in pericol de afirmarea intereselor nationale — ci doar de tendintele persistente de federalizare si centralizare, care provoaca in mod natural tendinte centrifuge.

Tratatele de la Maastricht si Lisabona

Tratatele de la Maastricht si de la Lisabona au aprobat un principiu potential autodistructiv, dar care a fost prezent inca de la inceputul integrarii: si anume, faptul ca europenii buni trebuiau sa transceada orice regula si limitare pentru a impinge inainte procesul de integrare. Desi scopul final al acestui proces nu a fost niciodata declarat in mod clar — fie ca este vorba de Statele Unite ale Europei sau de altceva — puterea sa de a determina deciziile politice este destul de puternica. Ea poate fi comparata cu cauza finala a lui Aristotel, care a organizat cosmosul atragand toate componentele sale spre o unitate finala. Integrarea, dupa cum spune o vorba populara, este ca mersul pe bicicleta: Trebuie sa continui sa pedalezi, altfel vei cadea. Mesajul este graitor: regulile sunt doar pentru spectacol, iar finalul este cel care conteaza. Inutil sa mai spunem ca acest aranjament genereaza disensiuni si multe forte centrifuge. Emotiile nationaliste ar putea fi printre aceste forte, dar ele nu sunt principalele motoare (pentru a folosi din nou o expresie aristotelica).

Criza imigratiei

Cum ramane cu criza imigratiei? Ar fi absurd sa negam ca exista o anumita legatura intre sentimentele anti-imigratie si nationalism. Italienii nu vor ca italienii sa isi piarda italienitatea, danezii sa isi piarda daneza, si asa mai departe. Dar, in acelasi timp, toate aceste natiuni fac parte dintr-o civilizatie a carei imaginatie politica si morala este dominata de liberalism si de conceptele sale. Sustinatorii si criticii imigratiei folosesc deopotriva cam acelasi limbaj liberal: Ei fac apel la notiunea de drepturi si se cearta daca drepturile danezilor sau ale italienilor ar trebui sa fie mai importante decat drepturile imigrantilor, sau invers. In aspecte importante, cele doua tabere nu difera. Ele vorbesc despre aceeasi societate, doar ca intr-un caz aceasta societate ii include, iar in celalalt ii exclude pe imigranti.

Conservatorismul din cadrul Uniunii Europene?

Cum ramane cu conservatorismul din cadrul Uniunii Europene? Ei bine, nu exista asa ceva. Exista conservatori individuali si exista cateva partide conservatoare, dar Uniunea Europeana nu are o componenta conservatoare ca parte integranta a sistemului sau. U.E. este predominant de stanga, uneori radical de stanga, iar partidele conservatoare de odinioara — de exemplu, partidele crestin-democrate din Germania si Italia — au capitulat de mult timp in fata agendei de stanga.

Un exemplu elocvent este partidul conservator britanic, care nu mai este conservator in niciun fel semnificativ, dupa ce a capitulat in fata buldozerului de stanga care devasteaza lumea occidentala din 1968. In Marea Britanie, conservatorii au fost cei care au introdus legea privind casatoriile intre persoane de acelasi sex; in Franta, o astfel de lege a fost adoptata de socialisti. Este greu de spus care este diferenta dintre aceste doua decizii, una luata de conservatori in Marea Britanie, cealalta de stangisti in Franta. Tendinta a fost intr-o singura directie: Conservatorii s-au acomodat cu stangistii, niciodata invers.

Marea Britanie nu numai ca a incetat sa mai fie o fortareata a conservatorismului, dar a devenit si avangarda progresismului. Sa luam in considerare indicatorii majori ai conservatorismului, asa cum au fost specificati de Russell Kirk — cum ar fi credinta in ordinea transcendenta si in legea naturala, respectul pentru practicile si conventiile mostenite, prioritatea indatoririlor si obligatiilor fata de drepturi si metafizica clasica. Niciunul dintre acestia nu este protejat in mod deosebit in societatea britanica. Opusul pare mai aproape de adevar: Marea Britanie prezinta un secularism galopant, activism juridic si o moralitate bazata pe drepturi. Britanicii sunt mandri de traditiile lor, dar aceste traditii sunt in mare parte atractii turistice si nu evoca spiritul Marii Britanii de astazi. Cu Brexit sau fara Brexit, aceste tendinte sunt ceea ce sunt. Este elocvent faptul ca, in Parlamentul European, deputatii britanici nu au votat aproape niciodata impotriva agendei morale de stanga in chestiuni precum „drepturile reproductive”, integrarea dimensiunii de gen, privilegiile LGBT si asa mai departe. Unii s-au abtinut, dar majoritatea a fost in favoarea lor.

Traducere si adaptare dupa firstthings.com.