Am vrut sa cred ca teoria liberala este despre libertate

Nu m-am considerat niciodata liberal. Cu toate acestea, am crezut mult timp ca liberalismul este o teorie solida care, indiferent de slabiciunile sale, s-a angajat in favoarea libertatii de dezbatere, a pluralismului si a unei atitudini generale de respect fata de convingerile concetatenilor, chiar si atunci cand acestea sunt gresite. Dar acum nu mai consider liberalismul o teorie solida. Si nici nu cred ca reprezinta libertatea si pluralismul.

Liberalismul a ajuns sa aiba doua fete. Prima fata este o doctrina politica si filosofica specifica. Il puteti citi pe John Locke, de exemplu, sau pe Benjamin Constant, sau pe John Stuart Mill. Viziunile lor asupra omului in societate implica o varietate de presupozitii si, ca oricare conceptie teoretica, pot deveni obiecte de critica.

A doua fata este cea a unei super-teorii, un mod de gandire cuprinzator si obligatoriu care se impune in societatea moderna ca fiind cel mai bun regulator al diversitatii umane si singura garantie a libertatii. Noi, si numai noi, putem si trebuie sa preluam controlul – spun liberalii – pentru ca vom stabili cele mai bune reguli de cooperare si cel mai eficient sistem de distribuire a libertatii. Oricine spune altceva este un fascist sau un potential fascist. Karl Popper a stabilit aceasta optiune de tipul „totul sau nimic” in The Open Society and Its Enemies (Societatea deschisa si dusmanii sai). Isaiah Berlin sugereaza acelasi lucru in binecunoscutul sau eseu, „Doua concepte ale libertatii”.

Aceste doua fatete – una care propune un set de idei politice, iar cealalta care insista asupra faptului ca numai liberalismul este baza unei societati corecte, datorita inclusivitatii si deschiderii sale – au fuzionat. Liberalismul ca si doctrina politica specifica se identifica pe sine cu liberalismul ca si super-teorie si se autoimpune asupra societatii moderne in mod obligatoriu si univoc.

Incercarile de a lipsi liberalismul de aplecarea sa imperiala, adica de a reveni la situatia in care ideile liberale ar putea fi discutate alaturi de altele ca baza pentru judecati politice (ca in cazul lui John Rawls, care a trecut la liberalismul politic), au esuat. Si nu conteaza daca liberalismul este social-democrat sau orientat spre piata, sau chiar anarho-libertarian. In versiunile sale contemporane, oferta liberala a devenit ideologia liberala care descrie orice abatere ca fiind „iliberala”, un sinonim pentru ilicit.

liberalism, iliberalism

Alunecarea liberalismului de la teorie la ideologie

Iata cum se produce alunecarea de la teorie la ideologie. Idealul liberalismului este o societate in care au loc toate dorintele si planurile de viata ale oamenilor, in care toate ocupatiile si aspiratiile sunt permise, in care coexista cei care practica diverse religii si cei care nu practica nicio religie, in care toate grupurile, asociatiile, partidele si cluburile isi pot urmari telurile in liniste si pace, cu conditia sa nu-si impuna punctele de vedere asupra celorlalti. Este o societate in care exista crestini, musulmani, budisti, atei, heterosexuali, homosexuali, nenumarate genuri, oameni de toate nationalitatile si originile etnice, conservatori, liberali, socialisti, anarhisti, comunisti, pornografi, preoti, hedonisti si asceti morali, toti respectand regulile comune.

In realitatea practica, nu atingem niciodata acest ideal – liberalii ingaduitori permit – dar ar trebui sa ne apropiem cat mai mult posibil de el. Telul vietii publice este sa exista maximum de libertate pentru ca oamenii „sa fie ei insisi”. Societatile existente sunt departe de acest model. Prin urmare, liberalismul si idealul sau de maxima afirmare a diversitatii impune ca aceia care au fost dezavantajati sa primeasca mai mult spatiu liber. Vechile granite si limite trebuie sa fie eliminate. Intre timp, celor care au fost privilegiati trebuie sa li se ia din spatiul pe care il au, astfel incat acestia sa nu mai poata domina.

liberalism, iliberalism

Liberalismul actual

Pentru a realiza aceasta extindere a libertatii, se impune o forma de inginerie sociala. Unele grupuri, unii indivizi, opinii si practici trebuiesc promovate, iar altele trebuie retrogradate. Devine necesar sa se lupte pentru apararea femeilor si a negrilor si sa fie criticati barbatii albi si institutiile lor „patriarhale”, sa fie impiedicat crestinismul sa domine cultural si sa se deschida spatiul public pentru comunitatile musulmane. Aceste proiecte de schimbare cer un anumit grad de coercitie sau cel putin un efort sustinut de convingere, care este de obicei indreptat impotriva unor moduri de viata inradacinate, a unor credinte acuzate ca fiind anacronice, a unor diviziuni traditionale, a unor norme presupus sacrosancte si asa mai departe.

In cadrul acestui demers a ceea ce s-ar putea numi „discriminare culturala pozitiva”, autoritatile statului, precum si institutiile societatii civile lanseaza programe educationale intensive, de preferinta incepand cat mai devreme posibil – de pilda, la gradinita. Un accent deosebit cade pe limbajul folosit (pronumele personale!), dar exista si preocuparea de a-i face pe copii sa citeasca doar cartile potrivite, sa vada filmele corecte si sa joace jocuri adecvate. Totul inculca sentimentul de „deschidere” pe care super-teoria liberala insista sa spuna ca va aduce aparitia unei societati noi si mai libere. Ar trebui sa existe noi standarde de scriere, atat de incluzive incat nimeni sa nu se simta instrainat. Dar, din pacate, exista cei care refuza sa se conformeze. Trebuie elaborate legi pentru a asigura respectarea lor – coercitie si constrangere, e adevarat, dar de dragul libertatii! Iar daca nu se poate impune respectarea, cei care nu vor adopta noile sentimente de deschidere trebuie marginalizati, unde nu vor impiedica progresul libertatii.

Desigur, o astfel de transformare poate fi dureroasa. Dar, spun sustinatorii ei, trebuie facute sacrificii daca vrem sa stabilim o societate dreapta. Istoria omenirii este o istorie a discriminarii – a raselor albe impotriva negrilor, a barbatilor impotriva femeilor, a europenilor impotriva non-europenilor, a heterosexualilor impotriva homosexualilor. Fortele contrare care impiedica progresul sunt o multime: sexismul, rasismul, homofobia si multe altele. Toate acestea trebuie monitorizate si eliminate. In acest scop, prietenii libertatii ar trebui sa foloseasca toate instrumentele pe care le au la dispozitie, de la pedeapsa legala la ostracizarea sociala, de la educatie la intimidare. Dusmanii transformarii necesare nu merita compasiune.

Aceasta descriere pare o caricatura, dar nu este asa. Ca exemplu, sa luam noul concept al casatoriei. Se spune ca este un semn important de progres faptul ca mariajul nu mai este definit ca fiind uniunea dintre un barbat si o femeie. A permite oricui sa se casatoreasca cu oricine, fara a tine cont de sex, este mult mai „incluziv”. Aceasta schimbare revolutionara s-a lovit de opozitia diferitelor grupuri, care aduc multe argumente bune – biologice, morale, istorice, teologice. Dar acest lucru nu ajuta la nimic. Opozitia se intampina cu forta, nu cu contraargumente.

liberalism, iliberalism

Atacul liberalismului asupra vechii ordini

Guvernele, instantele de judecata si grupurile de interese folosesc mijloace puternice, chiar brutale. Notiunea de casatorie si de familie bazata pe uniunea a doua sexe – considerata pana de curand drept cel mai puternic pilon al ordinii sociale – este acum numita „traditionala”. Implicatia ar fi ca astfel de idei sunt pe cale de a fi uitate. Casatoria s-a schimbat, dupa cum spune un cercetator liberal, de la „procreatoare” la „relationala”. Aceasta schimbare, ni se spune, s-a produs deoarece casatoria „traditionala” a fost o institutie opresiva, plina de violenta domestica, de soti care isi violau sotiile si fiicele, iar femeile erau calcate in picioare de patriarhat.

Reglementarile legale care au legatura cu noua abordare sunt stricte. Nimeni nu are voie sa nu recunoasca doi barbati ca fiind „casatoriti” sau doua femei ca fiind „casatorite”. Institutiile care nu sunt de acord sunt pedepsite; disidentii sunt ostracizati; spectacole orwelliene sunt puse in scena pentru a intimida pe cei care ar obiecta. Agentiile de adoptie care se opun sunt desfiintate; preotii si pastorii loiali chemarii lor sunt amenintati cu procese si uneori dusi in instanta. O masinarie de propaganda sustinuta de marile corporatii reprogrameaza mintile oamenilor, incepand cu copiii de la gradinita si chiar mai devreme. Institutiile si sistemele morale care pun la indoiala schimbarea sunt defaimate. Multimile de pe Twitter vaneaza ereticii. Cele cateva persoane care indraznesc sa spuna „nu” isi pierd adesea locurile de munca si devin obiectul abuzurilor verbale, chiar fizice.

Aceste procese si altele similare au un efect debilitant asupra mintii oamenilor, deoarece distrug limbajul si inverseaza semnificatiile conceptelor de baza. Liberalismul s-a prezentat inca de la inceput drept campionul libertatii, al pluralismului, al tolerantei si al diversitatii si dusmanul discriminarii, al intolerantei si al excluderii. Acest truc etimologic – radacina libertas inseamna „libertate” in latina – functioneaza perfect. Enciclopediile, manualele si tratatele politice si istorice considera de la sine inteles ca liberalismul si libertatea merg mana in mana. Chiar si limbajul nostru de zi cu zi reflecta aceasta presupunere. Cand cineva spune ca o persoana are „o abordare liberala” sau ca o lege a fost „liberalizata”, se considera ca indica o extindere a libertatii – in ciuda faptului ca Occidentul „liberal” este din ce in ce mai omogen, caracterizat de gandirea de grup a culturii de masa si dominat de o elita tehnocrata.

liberalism, iliberalism

Liberalismul ni se baga pe gat

Dar realitatea nu conteaza. Toate actiunile descrise in jargonul liberal sunt intelese automat ca promovand libertatea si depasind discriminarea. Indiferent cat de brutale sunt actiunile, indiferent cat de mult incalca constiintele, impiedica cercetarea si dezbaterea libera si umilesc oamenii, se proclama ca ele servesc cauza libertatii.

Unii au avut indoieli cu privire la super-teoria liberala. Ei le explica prin faptul ca se conving pe sine ca lucrurile rele se intampla nu din cauza liberalismului, ci in pofida lui. Ei dau vina pe progresism, pe postmodernism si pe un alt „-ism”. Cum poate liberalismul sa impiedice libertatea? Prin definitie, este imposibil.

E limpede ca liberalii care protesteaza ca regimul nostru dur de corectitudine politica nu are nimic de-a face cu liberalismul nu iau niciodata masuri pentru a inversa tendintele recente. Ei rareori critica aceste tendinte in public, temandu-se sa nu ajunga „de partea gresita a istoriei”. In realitate, asa-zisii liberali se alatura invariabil corului care ii condamna ca fiind bigoti, reactionari si fascisti pe cei care se opun „incluziunii”. Acest mod de a vorbi nu se limiteaza la radicalii universitari. Este limbajul in care cei mai statornici si conventionali liberali vorbesc acum despre adversarii lor politici.

Ne-am obisnuit atat de mult cu aceasta retorica, incat nu reusim sa observam modul in care ea deformeaza intelesurile cuvintelor pe care le folosim. Inainte vreme, apelurile la pluralism, diversitate, toleranta si deschidere erau folosite pentru a indulci relatiile dintre oameni si pentru a tempera strictetea ordinii noastre politice si morale. (Desigur, au existat si exceptii, cum ar fi „Tratatul despre toleranta” al lui Voltaire, care era mai degraba o diatriba anti-catolica decat o pledoarie pentru „a trai si a lasa pe ceilalti sa traiasca”). Aceste notiuni au oferit un refugiu celor care erau dominati de altii. Astazi, aceleasi cuvinte sunt instrumente ale ingineriei sociale liberale si bastoane ideologice cu care sunt snopiti adversarii. Semnificatiile lor au fost inversate.

societatea deschisa, liberalism, iliberalism

Bocancul pluralismului este monopolul si reeducarea „societatii deschise”

Pluralismul inseamna monopol; diversitatea, conformism; toleranta, cenzura; iar deschiderea, rigiditate ideologica. Practic, in toate institutiile, private si publice, in scoli si corporatii, exista birouri ale diversitatii, si toate sunt agentii ideologice macabre, care raspandesc frica si impun conformismul, nu foarte diferite de predecesorii lor fara glorie din regimurile comuniste. Cei care predica „pluralismul” insista asupra unei monoculturi in care toata lumea trebuie sa fie „pluralista”. „Societatea deschisa” inseamna ca ceea ce a fost inainte trebuie aruncat la gunoi, iar cei care rezista trebuie condamnati ca fiind criminali morali.

In acest limbaj corupt, pluralismul nu inseamna o varietate de opinii, ci dominatia liberalismului. Astfel, implementarea finala a pluralismului va fi triumful absolut al liberalismului, iar triumful absolut al liberalismului va fi implementarea suprema a pluralismului. Va fi o societate in care toata lumea va fi liberala si, prin urmare, prin definitie, pluralista. Pluralismul absolut va fi monopolul absolut al unei singure ideologii. Lumea va fi un spatiu sigur pentru pluralism doar atunci cand afirmarea unanima a pluralismului predomina si toate celelalte opinii despre el sunt reduse la tacere.

Aceasta concluzie absurda nu este o gluma. Din nefericire, devine un fapt. Exista tari europene in care mass-media sunt mono-ideologice. Dar atata timp cat ideologia dominanta este liberalismul, absenta platformelor neliberale nu ingrijoreaza pe cei din Uniunea Europeana, Consiliul Europei, instantele europene si nationale sau ONG-urile influente. Dimpotriva, restrangerea optiunilor ideologice – monismul pluralismului – este in general privita ca o stare de fapt naturala si pozitiva. Consolidarea de la sfarsitul istoriei a tuturor opiniilor in liberalism trebuie sa fie imitata de cei care raman in urma. Societatile in care opiniile non-liberale isi gasesc o expresie puternica si chiar indraznesc sa influenteze afacerile publice sunt denuntate ca fiind „iliberale”. In tara mea, avem norocul de a avea mai multa libertate de exprimare si mai multa libertate a presei decat orice alt membru al UE, iar mecanismele democratiei parlamentare functioneaza bine. Dar tocmai acest lucru este deconcertant pentru institutiile europene. Daca nu vom fi dominati uniform la toate nivelurile de liberalism, se considera ca Polonia risca sa se intoarca in tiranie.

In general, este considerat anormal faptul ca in unele locuri monopolul liberal nu a fost inca realizat – sau, ceea ce este mai rau, ca undeva ar putea fi pus in pericol. Super-teoria liberala adopta o versiune a Doctrinei Brejnev: orice amenintare la adresa dominatiei liberale in orice tara este o amenintare la adresa liberalismului peste tot, ceea ce justifica o interventie imediata si in forta prin orice mijloace necesare (un fel de, „daca nu sunteti cu noi, sunteti impotriva noastra – n. red.). Focul este indreptat spre tari precum Polonia, unde unanimitatea presei s-a erodat si unde exista un pluralism de opinie autentic de-a lungul unui spectru larg de la stanga la dreapta. Pentru ortodoxia liberala aflata la putere, acesta este un pluralism rau si trebuie abolit. Teritoriul pierdut trebuie recucerit.

Monopolul super-teoriei liberale se sustine prin identificarea continua a dusmanilor libertatii. Monopolul nu poate supravietui fara sa se mobilizeaza functionarii pentru a lupta impotriva a ceea ce Orwell numea crime de gandire. Crimele de gandire de astazi sunt multe: sexismul, rasismul, islamofobia, binarismul, misoginismul, homofobia, eurocentrismul si ageismul, pentru a numi doar cateva. Ma impresioneaza numarul acestora. Este mai mare decat numarul crimelor de gandire care existau in sistemul comunist, despre care te-ai fi putut gandi ca ramane de nedepasit in strasnicia cu care cauta dusmani pe care sa-i distruga. Dar liberalismul l-a depasit.

Sistemul dens de tabuuri din zilele noastre a creat un mediu neplacut pentru cei care gandesc. Intr-o lume a pluralismului obligatoriu si a incluziunii impuse, mintea nu poate sa cutreiere, angajand idei in mod liber din pura curiozitate. Jordan Peterson este mustrat pentru ca spune ca barbatii si femeile sunt diferiti. Strategia prudenta in acest mediu este de a evita capcanele ideologice. Toate sunt mortale. Acest lucru inseamna sa nu spui cu voce tare ceea ce gandesti – o politica a autosupravegherii politienesti cunoscuta de oricine a trait sub un regim totalitar.

societatea deschisa, liberalism, iliberalism

Conformismul lumii noastre prin paine si circ

De ce exista atat de putina rezistenta in fata minciunii care ne inconjoara? In primul rand, dominatia liberalismului a diminuat imaginatia noastra morala. In principal, liberalismul ne invata ca libertatea presupune sa fim nestingheriti in proiectul de a deveni oricine si orice dorim. Aceasta viziune are un corolar: conceptia minimalista asupra sinelui uman. Daca dorim sa promovam o societate cu adevarat liberala, ar trebui sa ne abtinem de la a atribui prea mult naturii umane. Trebuie sa renuntam sa mai facem apel la legea naturala, deoarece astfel de concepte impun limite la ceea ce si cine putem deveni. In sens mai larg, dimensiunile istorice, cele comunitare sau cele metafizice trebuie sa fie minimizate sau repudiate. Este de competenta individului care are drepturi sa decida ce adevar, daca este cazul, va adopta ca fiind al sau. In acest fel, idealul liberal al libertatii, daca este pus in practica de o societate intr-un mod temeinic, asa cum cere super-teoria liberala, erodeaza baza substantiala a analizei morale si politice. Societatea perfect liberala este o societate lipsita de gandire.

In prima carte a Politicii sale, Aristotel face distinctia intre stapan si sclav. Sclavul, spune Aristotel, este cel care se supune altora pentru ca este incapabil fie sa isi stabileasca singur scopurile, fie sa selecteze mijloacele potrivite pentru a si le atinge. Sclavul este ascultator nu atat pentru ca este obligat sa se supuna, cat pentru ca slaba sa constitutie morala ii impune sa depinda de altii. Omul liber, in schimb, nu este neaparat cineva care ii conduce pe altii, ci cineva care se conduce pe sine insusi (autoguvernare – n. red.). El a dobandit abilitatile si aptitudinile necesare pentru a se conduce pe sine, cum ar fi curajul, dreptatea, hotararea, taria de caracter, marinimia si autocontrolul.

Distinctia lui Aristotel este de natura morala si antropologica si are prea putin de-a face cu aprobarea institutiei sclaviei, asa cum exista ea in vremea sa. Faptul ca un om detinea sclavi nu il facea un om liber in sensul aristotelic; faptul ca un om era sclav nu insemna ca nu putea fi un om liber in sens moral. Sfantul apostol Pavel vorbea despre viziunea clasica a libertatii atunci cand ii indemna pe crestinii care erau sclavi sa se supuna stapanilor lor pamantesti, nu temandu-se de ei, ci ascultandu-i din dragoste fata de Domnul. „Orice ati face, lucrati din toata inima, ca si cum ati sluji Domnului si nu oamenilor” (Col. 3:23). Idealul crestin al ascultarii credincioase fata de Hristos difera de notiunea atenianului virtuos a lui Aristotel. Cu toate acestea, atat Aristotel, cat si Pavel considera ca libertatea inseamna sa devii o persoana capabila sa fie propriul sau stapan, mai degraba decat sa fie comandata de instinctele, dorintele, temerile, impulsurile si capriciile sale.

Individul detinator de drepturi nu este un om liber in sensul clasic al cuvantului. El este dimpotriva, deoarece libertatea sa trebuie sa fie nedefinita – libertatea de a deveni orice vrea sa fie. Problema este ca nu este prea promitator si exista foarte putine posibilitati. In pofida faptului ca aduce aminte de vechile sale viziuni, conceptul de individ purtator de drepturi nu mai inseamna nimic concret. Insa tot rostul conceptiei clasice este ca libertatea nu inseamna absenta obstacolelor, ci sa posezi insusirile necesare fie pentru a depasi obstacolele (pe care punea accentul Aristotel), fie sa le faci irelevante pentru conceptia ta despre tine insuti ca persoana implinita (optica stoicilor si, intr-o anumita masura, cea crestina).

societatea deschisa, liberalism, iliberalism

Speranta? Sta in individ, iar libertatea lui in constiinta lui

Pe scurt, omul liber trebuie sa aiba „caracter”. Pentru aceasta, el trebuie sa aiba o viziune mai ampla asupra lui insusi si asupra lumii din jurul sau, o viziune care sa ofere criterii morale pentru un mod de viata obiectiv si benefic. O astfel de viziune poate proveni dintr-o filosofie articulata sau, mai des, din traditiile religioase si culturale care ii alimenteaza educatia. Aceasta inseamna ca omul cu adevarat liber isi trage inspiratia din afara sistemului politic. El nu poate fi determinat in totalitate de dogmele si presupozitiile ideologiei politice, fie ea monarhica, socialista, liberala sau democratica, si nu se poate cufunda in ele.

Liberalismul si dezvoltarea sa intr-o super-teorie fac dificila pentru fiinta umana atingerea unei astfel de perspective. Doi factori sunt la mijloc. Pe de o parte, liberalismul se adreseaza oamenilor ca indivizi. El ii spune fiecarei persoane ca are drepturi si ca, in masura in care liberalismul domneste suprem, va fi libera sa devina oricine si orice doreste. Pe de alta parte, liberalismul este o constructie politica care promite sa asigure drepturile individuale doar cu conditia ca oamenii sa adere la reglementarile sale din ce in ce mai intruzive si, mai important, sa imbratiseze intreaga sa ideologie cu privire la bine si la rau, la ce sa iubesti si pe cine sa urasti. Combinatia dintre aceste doua elemente, la care se adauga nepasarea generala a societatii liberale, creeaza o capcana mentala: cu cat cineva isi vede mai mult independenta in termeni liberali, cu atat mai mult cedeaza in fata conformismului ideologic; cu cat se considera mai mult un stapan purtator de nenumarate drepturi, cu atat mai mult seamana cu sclavul aristotelic.

Prin urmare, problema liberalismului ca super-teorie nu este doar inconsecventa sa, ci si inumanitatea sa. Neacordandu-i-se permisiunea de a avea puncte de vedere alternative asupra a ceea ce inseamna sa fii un om liber (trebuie evitat pacatul „iliberalismului”), locuitorul unei societati liberale are sanse mici sa devina unul dintre ei. El este prea slab din punct de vedere intern, prea dependent de factori externi, prea confuz in privinta identitatii sale si prea atras de o viziune mistificata despre sine ca persoana deja desavarsita care asteapta doar sa se exprime, sa fie recunoscuta si inclusa. El este un consumator exemplar si absoarbe cu usurinta opinia maselor. In acest sens, cei formati de monocultura liberala sunt cetateni docili, poate nemultumiti de repartitia lor de utilitate si iritati de tot ceea ce ramane care le ingradeste libertatile, dar multumiti de regimul liberal, increzatori in promisiunile acestuia.

Liberalii mai au un argument in apararea antropologiei lor. Ei sustin ca oamenii cu identitate de sine prea bine conturata – nationalisti, absolutisti morali, credinciosi religiosi – sunt intransigenti in convingerile lor si, prin urmare, inclinati sa isi impuna convingerile asupra altora. Aceasta intransigenta, fie ea morala, politica sau metafizica, a fost – cred liberalii – radacina tuturor relelor, de la sclavie la lagarele de concentrare. Abolirea identitatii bine conturate este, prin urmare, o conditie prealabila pentru a elimina intransigenta si pentru a instaura domnia deschiderii si a tolerantei.

Este posibil sa existe un oarecare adevar in avertismentul impotriva individualitatii bine conturate. O conceptie despre viata bine traita, care ofera justificari viguroase pentru revendicari viguroase, va inspira intransigenta in apararea acelor revendicari. Dar liberalismul este deloc superior „iliberalismului” in aceasta privinta. Liberalii, in ciuda viziunii lor fine asupra individualitatii, sunt de fapt mai intransigenti in opiniile lor, manifestand o nedorinta marcanta de a face compromisuri si urmarindu-i neobosit pe disidentii care sunt invariabil acuzati de crime autoritare. Locke era mult mai dogmatic decat Burke, desi viziunea sa asupra omului era minimalista, iar a lui Burke nu. Aristotel a exprimat doar o judecata timida cu privire la care dintre sisteme politice era cel mai bun, spunand ca celelalte aveau virtutile lor. Este greu de numit un liberal proeminent din secolul XX sau din secolul nostru care sa nu insiste ca liberalismul si numai liberalismul este legitim.

Liberalii revendica pentru ei insisi valorile de toleranta si moderatie, incluziune si imputernicire, in timp ce neaga aceste valori altora. Sustinatorii liberalismului cred ca il pot impune societatii fara mila, deoarece astfel impun toleranta si moderatia, incluziunea si imputernicirea. Ei reproduc ideea lui Rousseau, conform careia o buna guvernare forteaza in mod corespunzator un individ sa fie liber, supunandu-l vointei generale.

In acest proces de asigurare a monopolului liberalismului, viziunea fina asupra sinelui serveste drept arma impotriva viziunilor grosiere. Ea genereaza ura fata de „opresori”, despre care se aude foarte mult in discursul politicii identitare. Ea mobilizeaza sustinatorii si le ofera o orientare ideologica – una falsa, dar care ii uneste in spatele unei strategii politice de cucerire universala. Distruge legaturile istorice si sociale reale dintre oameni, le vulgarizeaza cultura, le dilueaza constiinta morala si ii priveaza de o baza substantiala pentru formularea alternativelor. Ceea ce nu pot face liberalismul si viziunea sa fina asupra individualitatii este sa le ofere oamenilor un sentiment rezonabil de stabil de libertate.

Au trecut aproape treizeci de ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice. Odata cu disparitia comunismului, libertatile politice au crescut in tarile anterior asuprite, dar aproape imediat dupa aceea a aparut un nou sistem de tabuuri si restrictii. Acest sistem devine din ce in ce mai puternic. Adevarul trist este ca astazi se poate spune mai putin decat se putea spune in primii ani de dupa eliberare, iar noile legi, cu caracter „liberal”, mai degraba inhiba decat inspira dezbaterea libera. Libertatea de gandire este in pericol. Dominatia super-teoriei liberale a subminat formele sociale care incurajau stapanirea de sine. La o generatie dupa ce comisarii au iesit din scena, libertatea este mai greu de atins, iar Occidentul este populat de oameni care sunt din ce in ce mai putin capabili de o actiune libera de banalitatile pietei, ale mass-mediei si ale opiniei de masa. Nu se stie daca institutiile noastre pot supravietui fara un popor liber, sau cel putin o pluralitate capabila sa se conduca singura. Provocarea urmatorului deceniu va fi sa se sparga monopolul ideologic al liberalismului, astfel incat viziunile grosiere asupra individualitatii sa poata ghida educatia generatiilor viitoare. Daca nu reusim, ne vor lipsi oamenii de caracter de care avem nevoie pentru a apara si reinnoi institutiile care asigura libertatea in Occident.

Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.

Traducere si adaptare dupa firstthings.com.

Recent Posts

Leave a Comment

Tinem legatura?

Daca doriti sa ma contactati, imi puteti trimite un mail folosind formularul de contact de mai jos.

Not readable? Change text. captcha txt
sua, stanga, america, stanga uraste america, david keltz, socialism americanhexagon, natura