Paul Kingsnorth – Ordinea liberala este deja moarta

In vara anului 1990, am stat in locul in care fusese zidul si m-am intrebat ce s-a intamplat cu Europa. Nu eram singurul: restul orasului, restul continentului, se intreba acelasi lucru.

Aveam 18 ani si ma plimbam prin Europa cu un prieten pentru a vedea cum arata lumea dincolo de orasul nostru englez de provincie si ma ratacisem accidental intr-un punct de cotitura al istoriei. Cu mai putin de un an inainte, in capitala germana divizata se incheiase in cele din urma al Doilea Razboi Mondial, fara focuri de arma.

Bucuria era palpabila pretutindeni. In momentul in care prietenul meu si cu mine am ajuns la Poarta Brandenburg, jumatate din zid fusese deja cioplit in bucati de-o schioapa, care erau vandute turistilor de catre localnici intreprinzatori, impreuna cu uniformele armatei sovietice, carnetele militare si caschetele politistilor de frontiera est-germani. Marxismul murise de nici un an, iar economia de piata era deja in floare. Lumea, sau acea mica parte din ea pe care o cunosteam eu, isi schimbase brusc si in totalitate forma.

Poarta Brandenburg din Berlin

Toata lumea din generatia mea a crescut cu securea Razboiului Rece deasupra capului. Posibilitatea armaghedonului nuclear a fost la fel de prezenta pentru adolescentii de atunci, cum sunt schimbarile climatice astazi: nu ne gandeam prea mult la asta, dar era zgomotul de fond al vietii noastre. Nimeni nu credea cu adevarat ca rusii vor invada, dar nici nu pareau a fi prea mari sanse ca ei sa plece. Exista intotdeauna o sansa ca tancurile lor sa incalce vreo granita pe undeva, sau asa ne tot spuneau americanii. Plus ça change.

Asa era lumea atunci: Occidentul liber si Estul neliber. Daca nu credeai aceasta poveste, atunci o singura privire la zid, la sarma ghimpata, la turnurile cu mitraliere si la soarta celor care au incercat sa traverseze „fasia mortii” de la Est la Vest te faceau sa te mai gandesti o data.

Si apoi, comunismul a cazut, pur si simplu. Acest sistem care trebuia sa elibereze poporul de exploatare si opresiune, dar devenise rapid un monstru in sine. Nu stiam ce avea sa urmeze. Dar din perspectiva de astazi putem vedea ca prabusirea Estului a inaugurat o noua era.

Fiasco-ul de la Golful Porcilor

Dupa caderea zidului avea sa vina o lume unipolara, dominata de capitalul financiar, supravegheata de Statele Unite ale Americii, ultimul imperiu aflat in picioare. Arhitectii sai ne-au spus ca urma sa intram intr-o lunga epoca de „globalizare” benigna, in care „pietele libere”, drepturile omului si democratia se vor raspandi in intreaga lume la fel de natural cum rasare soarele dimineata. Viitorul urma sa fie liber, deschis, liberal, prosper si, ei bine, american.

Treizeci de ani mai tarziu, traim intr-o lume in care majoritatea rusilor au o parere pozitiva despre Stalin, iar actualul lor lider aduna cea mai mare armata de la perioada sovietica incoace la granita unui stat vecin. Occidentul, candva destul de liber, bolboroseste intr-o fiertura de legi privind discursurile de incitare la ura, obligativitatea vaccinurilor si cenzura si intoleranta mereu crescande. „Populistii” continua sa-si baricadeze si sa-si hartuiasca liderii, care inca nu au habar ce sa faca in aceasta privinta: am fost martori la fuga lui Justin Trudeau de zdrahonii inspaimantatori cu camioanele lor. Ultimul imperiu global este condus de un octogenar confuz, iar in cativa ani cea mai mare economie din lume va fi o dictatura comunista. Nu ne-am fi asteptat la aceasta intorsatura in 1990.

Potsdamer Platz din Berlin

Amintindu-mi de molozul imprastiat prin Potsdamer Platz, este greu sa nu ratezi Sfarsitul Istoriei. In acele zile fericite, am crezut ca am trait in ceva numit „lumea libera”. Occidentul liberal trebuia sa fie punctul asupra caruia convergea arcul istoriei. Am vrut cu totii sa fie adevarata acea poveste, dar istoria are obiceiul de a merge mai departe, iar oamenii nu se schimba, nu cu adevarat. Sunt doar recunoscator ca am fost acolo.

Privind in urma, putem vedea ca ceea ce s-a intamplat cand a cazut zidul nu a fost triumful libertatii asupra opresiunii atat de mult cat infrangerea unei ideologii occidentale de catre o alta. Cea care a supravietuit a fost cea mai veche, mai subtila si mai longeviva, una care s-a deghizat atat de bine incat nici nu stiam ca este o ideologie: liberalismul.

Aceasta a fost teza cartii lui Patrick Deneen din 2018, „De ce a esuat liberalismul”, scrisa inainte de valul populist din 2016 si poate cel mai de incredere ghid pentru lumea in care traim acum. In viziunea sa, liberalismul a fost una dintre cele trei ideologii care au dominat lumea in ultimele trei secole. Celelalte doua – comunismul si fascismul – au avut o viata mai scurta si au murit in Occident in secolul al XX-lea. Liberalismul – fratele mai mare – moare abia acum. Unul dintre motivele vietii sale relativ lungi este acela ca s-a bazat pe povesti mai vechi, prezentandu-se ca mostenitor al traditiilor consacrate ale libertatii atunci cand, de fapt, era ceva cu totul diferit.

Ideologia liberalismului a pretins, de cand a luat nastere din Iluminism, ca elibereaza individul de opresiune. In practica s-a manifestat ca procesul de rupere a tuturor frontierelor, limitelor si structurilor: de daramare a zidurilor. Societatile pe care le-am construit in jurul acestui mod de a vedea lucrurile revendica libertatea pentru individ de la societate insasi, si ofera o notiune radicala despre natura umana. In loc sa vada oamenii ca pe niste creaturi cu greutate, inradacinate in timp si loc, liberalismul a oferit o noua conceptie: personalitate detasata, suverana. Oamenii erau acum „indivizi purtatori de drepturi care puteau sa-si modeleze si sa-si urmeze propria versiune a vietii celei bune”.

Ceea ce este crucial de inteles – si asta face din liberalism o ideologie – este ca, pentru ca lumea liberala sa ia fiinta, trebuie creata. Asa cum regimurile marxiste au incercat sa distruga familia traditionala, biserica si proprietatea privata a terenurilor, astfel incat comunismul sa se poata materializa, tot astfel liberalismul nu a „evoluat” in mod natural din aranjamentele existente anterior. Trebuia sa creeze artificial „individul suveran” dintr-o materie noua.

Dupa trauma Reformei, statul-natiune occidental a preluat functiile Bisericii, care pierduse teren, si a colonizat pentru sine sentimentul de sacralitate si ascultare cerut candva de religie. In aceasta „migratie a sacrului”, sensibilitatea noastra religioasa a fost redirectionata de la concentrarea sa fireasca catre constructiile politice lumesti, iar acest lucru, la randul sau, a pus bazele revolutiilor epocii moderne.

Fiecare dintre aceste rasturnari de situatie, fie in Franta iacobina, in Rusia marxista sau in Germania nazista, nu a reusit sa creeze utopiile promise. Dar ele au avut ca efect distrugerea structurilor traditionale ale epocii pre-moderne. Iar capitalismul industrial s-a precipitat in gol – sistemul pe care G. K. Chesterton l-a numit „monstrul care creste in deserturi” – cu sensibilitatile sale de control, masurare, utilitate si profit. Liberalismul a fost si ramane asistenta sa medicala si ofiterul sau de presa.

Lindon Johnson semneaza Programul „Marea Societate”

Liberalismul, ca si ideologiile sale concurente, este in felul acesta totalitar: nemilos si atot-acaparator. Dar le-a supravietuit rivalilor sai pentru ca nu promitea tiranie si ordine, ci dezordinea unui anumit tip de libertate. La apogeul epocii liberale, in secolele XIX si XX, libertatea umana individuala a fost intr-adevar posibila in Occident, asa cum nu fusese niciodata inainte. Oamenii, sau unii dintre ei, s-au putut detasa de trecutul si originile lor si au putut cauta ceva nou, si multi dintre noi au facut-o. Un guvern in mod deschis tiranic a devenit mai greu de sustinut, oligarhiilor li s-a cerut sa se supuna plebiscitului regulat pentru a-si sustine puterea, grupuri ignorate anterior in societate au facut galagie pentru accesul la inima sa, statul de drept i-a protejat pe cei saraci, precum si pe cei bogati, iar puterea luciferica a capitalismului a creat niveluri de bogatie nemaiauzite anterior, si a macinat saracia.

Dar in succesul liberalismului se afla semintele esecului sau. Proiectul de eliberare a individului de retelele sale de loialitate, localitate, familie si cultura, precum si dezlantuirea vastului motor destabilizator al capitalismului, a creat o instabilitate sociala care nu putea fi controlata sau dirijata decat de ultima institutie aflata inca in picioare: Statul.

O ideologie bazata pe protejarea si promovarea libertatii individului a dus la epoca puterii de stat fara precedent in care traim astazi. Guvernele pretind acum dreptul de a ne directiona tiparele de exprimare, de a ne reglementa vietile si afacerile in grade din ce in ce mai radicale, de a inchide societati intregi in numele „sanatatii publice” si chiar de a legifera atitudini si opinii acceptabile si inacceptabile.

Frictiunile culturale din Occidentul de astazi – anularile si contradictiile, certurile violente pe teme de rasa, gender, istorie si identitate – toate acestea nu reprezinta manifestarea esecului liberalismului, ci a succesului sau. „Progresistii” care indeasa agresiv politica identitara in fiecare crapatura a societatii s-au confruntat cu rezistenta din partea multor liberali autoproclamati. Acesti radicali woke, striga ei, ne distrug cultura cu fanatismul lor! Trebuie sa ne intoarcem la „liberalismul clasic”! Dar razboaiele culturale au loc atunci cand nu mai ramane nici o cultura reala; iar 200 de ani de „liberalism clasic”, manifestat in sfera economica si culturala, s-au ocupat de asta.

Aceasta este mostenirea unei ideologii care a fost sustinuta timp de secole atat de „Stanga”, cat si de „Dreapta”. Cu totii am devenit enclave de autodefinire si vedem acum unde duce acest lucru. O societate bazata pe libertate devine zilnic mai tematoare si mai inchisa. O societate care se mandreste cu „diversitatea” ei devine zilnic mai omogena. Ne putem inventa propriul gen dupa bunul plac si totusi indivizii autentici sunt rari, excentricitatea de moda veche este persecutata de-a dreptul si originalitatea a devenit sfarsitul unei cariere. Internetul a permis exprimarea de sine la o scara inimaginabila anterior, iar rezultatul a fost un violent spirit de turma. De fapt, se pare ca sinele ca nu are prea multe de spus, de cele mai multe ori.

Dar mai e ceva. Pe langa reproiectarea culturii, ideologia liberala trebuie sa reproiecteze de asemenea si natura. In toate discutiile despre liberalism si neajunsurile sale pe care le-am vazut in ultimii ani, putini se gandesc serios la sursa de putere care a permis epocii liberale sa cucereasca totul in jur: combustibilii fosili.

Dipesh Chakrabarty

Fara vapoare cu aburi, masini, avioane, fabrici, supermarketuri, drumuri moderne, internet, smartphone, proiectul de eliberare ar fi fost mult mai limitat. Liberalismul alimentat cu combustibili fosili le-a permis oamenilor sa abandoneze comunitatea bazata pe loc si sa-si creeze o identitate individuala intr-un regat izolat, dar liber al sinelui. Dar, dupa cum spune istoricul Dipesh Chakrabarty, „conacul libertatilor moderne e construit pe o fundatie in continua expansiune a utilizarii combustibililor fosili”. Totul, de la democratia de masa, la feminism, la multiculturalism, la drepturile omului pluteste pe o vasta bula de energie fosila. Nimic din Occidentul modern nu ar putea exista fara concentratii mari de energie fosila: un lucru pe care dl. Putin il cunoaste foarte bine.

Liberalismul, ca si modernitatea insasi, necesita un razboi impotriva naturii; dar este un razboi care nu poate fi castigat niciodata. Pe masura ce clima se schimba ca raspuns, excesele liberalismului si proiectul de creatie de sine pe care l-a permis nu vor mai fi posibile. Nu vom mai putea sa ne externalizam muschii sau mintea catre tehnologie. Vom avea nevoie din nou unul de celalalt – indiferent daca ne place sau nu.

Deci, ce vine dupa liberalism? Intrebarea a umplut o multime de rubrici in presa in ultimii ani, dar anii COVID au scos in evidenta viitorul probabil cu care ne confruntam. In De ce a esuat liberalismul, Deneen prezice ca sunt posibile doua lumi post-liberale: „un viitor al autolimitarii”, in care oamenii aleg sa practice „autoguvernarea in comunitatile locale”, sau „un viitor in care permisivitatea extrema coexista cu opresiunea extrema”.

Stiu ce varianta as prefera, dar stiu si care e cea mai probabila. Pe masura ce individualismul extrem se adanceste si un stat atotputernic intervine din ce in ce mai profund si mai larg pentru a gestiona fragmentarea rezultata, democratiile occidentale arata toate semnele unei transformari deschise in oligarhii autoritare in care disidenta – in special disidenta indreptata spre liberalismul insusi – este suprimata fara mila de politicienii care pretind ca reprezinta „poporul”. Cea mai mare parte a acestor camioane canadiene stationare sunt in acest moment simbolul perfect al acestui proces.

John Donne

Viitorul imediat imi pare a aduce macinarea acelor norme anterioare care mai raman, precum si extinderea in paralel a Leviatanului stat-corporatist atat pentru a curata dezordinea rezultata, cat si pentru a profita de pe urma acesteia. Acest lucru, la randul sau, va genera mai multe reactii „populiste” (adica anti-liberale) atat din partea „Stangii”, cat si a „Dreptei”, precum si o adancire in consecinta a represiunii si propagandei din partea minoritatii asediate care apara ramasitele ordinii liberale. Toate acestea vor avea loc in contextul unei planete cu aproape zece miliarde de oameni, ajunsa din toate partile la limitele economice si ecologice.

Mi se pare probabil ca epoca liberala se va sfarsi la fel ca cea comunista: zbatandu-se in agonie si corupta, ascunzandu-se in spatele zidurilor propriei sale creatii, cu liderii sai in negare, dar cu o populatie din ce in ce mai constienta. Poate ca rusii nu vor intra in Ucraina, marcand sfarsitul „ordinii liberale”, dar sfarsitul ei pare sa fi fost scris de la bun inceput. Toate ideologiile se bazeaza pe o viziune a naturii umane care arata mai bine pe hartie decat in dezordinea confuza a lumii, iar cea cu care am crescut noi nu a facut nicio exceptie. Nici un om, asa cum a spus John Donne, nu este o insula. Acum vedem cata dreptate a avut.

Traducere si adaptare dupa unherd.com.