Patrick Deneen – Despre pesimismul progresist: cand progresistii isi pierd credinta in progres

Un articol recent, destul de pufos (pe care nu-l recomand, vezi nota in final), care condamna „pesimismul” unor conservatori, ofera o oportunitate de a explora ceea ce ar putea fi un subiect mult mai interesant: pesimismul din randul progresistilor. Sunt niste ganduri care au inceput sa-mi vina treptat, dupa niste conversatii cu diversi oameni de stanga pe care le-am avut inainte, in timpul si dupa un eveniment recent, interesant, la care am participat la Amsterdam.

Relatia dintre conservatorism si pesimism este bogata din punct de vedere filozofic, deoarece conservatorismul se bazeaza in general pe o viziune a declinului. Cu alte cuvinte, ceva, la un moment dat, din anumite motive, s-a inrautatit. O caracteristica comuna a majoritatii conservatorilor este credinta ca niste vremuri mai bune se afla in trecut, iar cursul istoriei a fost mai degraba unul al pierderilor, decat al progresului. Desigur, conservatorii nu se inteleg intre ei cand si de ce a avut loc aceasta pierdere, iar in aceste dezbateri se afla unele dintre cele mai interesante discutii – dar si cateva prietenii incheiate. Insa impulsul este acelasi: un sentiment de pierdere, regres, nostalgie si nori prevestitori de furtuna adunati spre orizontul timpului viitor. Conservatorii pot avea speranta, dar nu pot fi optimisti. Speranta este o anticipare a unei imbunatatiri a starii noastre, fara asteptarea insotitoare ca aceasta va fi vreodata atinsa pe deplin (cel putin nu in acest veac). Este una dintre virtutile cardinale crestine. Pesimismul este o tradare a sperantei crestine, dar poate fi gasit printre acei conservatori care au ajuns la concluzia ca ne aflam intr-o spirala a declinului ireversibil. Insa, printre cei mai multi conservatori de astazi, as spune ca (destul de ciudat), exista mai multa speranta decat pesimism: acesta pare o perioada a posibilitatilor, prevestitoare a unei dispense acordate pentru construirea de noi institutii, inspirate de o viziune mai clara asupra a ceea ce ar trebuie sa fie conservat. Este o vreme a sperantei, dar nu a optimismului.

John Stuart Mill

Progresismul – asa cum sugereaza si numele – are o viziune opusa. Progresismul este in mare parte o filozofie moderna care a inceput sa inspire o elita filosofica in deceniile care au precedat Revolutia Franceza si s-a bazat pe o teorie „imanentizata” a istoriei sacre: istoria umana ar putea fi inteleasa ca avand o traiectorie providentiala catre o imbunatatire inevitabila. Comte si Condorcet in Franta; Hegel, Kant si apoi Marx in Germania; John Stuart Mill in Anglia, John Dewey si Herbert Croly in Statele Unite, printre multi altii, au fost sustinatorii unei teorii progresiste a istoriei umane. Progresistii sunt, in general, de parere nu numai ca imbunatatirea ar putea fi masurata in termeni materiali, ci si ca imbunatatirea morala va continua pana cand utopia, sau „raiul pe pamant”, se va fi realizat in aceasta lume.

Diviziunea politica moderna din ultimele trei secole s-a rezumat in esenta la aceste doua tabere: daca trecutul este o sursa de intelepciune sau, dimpotriva, o era a ororilor; daca cultura si traditia erau fortificatii impotriva declinului sau erau bariere in calea progresului; daca politica a fost un mijloc de pastrare a decentei si virtutilor imperfecte sau un instrument al perfectibilitatii umane.

Cu toate acestea, mult mai intrigant astazi decat relatia dintre conservatorism si pesimism (care este, desigur, mai interesanta decat sugereaza postarea la care am facut referire in introducere), este ascensiunea fascinanta a pesimismului progresistilor. Progresistii prezinta azi, din ce in ce mai mult, cel putin o trasatura caracteristica conservatorilor: credinta larg raspandita ca trecutul a fost mai bun, prezentul este o perioada de declin ireversibil, iar viitorul este potrivit doar pentru lamentari si regrete.

Se vad semne de pesimism progresist peste tot, dar nicaieri mai evidente decat in ​​angoasa legata de schimbarile climatice. Cererea insistenta ca oamenii sa nu mai aiba copii, convingerea ca oamenii sunt un flagel si un „virus” pe planeta, reflecta o tendinta apocaliptica tot mai mare la Stanga.

Sentimentul tot mai mare de disperare al stangii se manifesta intr-o gama mai larga de puncte de vedere si stari de spirit. Perturbarea cursului „inevitabil” al progresului politic – sfaramat in special de Brexit si de alegerea lui Donald Trump – a provocat o prabusire existentiala, chiar metafizica a stangii, care continua sa se manifeste pana in zilele noastre. Tinerii – care sunt de obicei cei mai optimisti si, uneori, nerealisti in ceea ce priveste promisiunea viitorului – sunt de data asta poate cei mai pesimisti cu privire la viitorul oricarei generatii actuale, impovarati de datorii, de micsorarea patrimoniului, de insecuritatea economica si de un sentiment prevestitor al declinului occidental si al tulburarilor politice continue. Speranta intr-un fel de rascumparare lumeasca pare acum aproape spulberata, iar pierderea credintei religioase ii lasa pe multi fara nicio sursa de speranta sau mangaiere.

Din tabloul participantilor de la evenimentul de la Amsterdam, unul dintre interlocutori – un „teoretician critic al rasei” – a condamnat presedintia lui Obama drept un moment de falsa speranta pentru relatiile rasiale si a sustinut ca lipsa oricarei imbunatatiri reale pentru oamenii de culoare este dovada ca nimic nu se poate imbunatati, pentru ca sistemul este, si a fost intotdeauna, ordonat fundamental in scopuri rasiste, inegalitare. In cea de-a doua serie, cativa dintre interlocutori au exprimat unele reactii la acest sentiment, insistand ca imperialismul occidental a fost o trasatura permanenta si de neeliminat a societatii moderne – o modernitate care credea ca progreseaza, dar care, de fapt, se angaja doar in jaf si exploatare sub acoperirea falselor remedii progresiste. Si toate astea s-au intamplat la o adunare dedicata temei „Revolutia Sperantei”!

In seara urmatoare, la o mica cina cu mai multi participanti (in care trebuia sa joc rolul care imi fusese atribuit, cel al „conservatorului” cu idei diferite), s-a exprimat in jurul mesei parerea ca nimic nu s-a imbunatatit vreodata. Istoria umanitatii ar fi una a egoismului, jefuirii, violentei, furtului, lacomiei, barbariei si violentei – stapanirea celor puternici asupra celor slabi. Istoria lumii se desfasoara asa cum au descris atenienii persilor in urma cu cateva milenii: cei puternici iau ceea ce vor, cei slabi sufera ceea ce trebuie.

In acel moment, m-am trezit asumandu-mi in mod neobisnuit rolul de… progresist! De fapt, nu chiar – dar mi-am exprimat surprinderea ca asa-zisii progresisti ​​si-au asumat atitudinea de resemnare fata de o viziune hobbesiana asupra lumii si m-am trezit in pozitia ciudata de a incerca sa ofer unele argumente in favoarea ideii de imbunatatire umana (in contrast cu rolul pe care il joc de obicei in astfel de adunari, de persoana care indeamna la prudenta si smerenie in ceea ce priveste capacitatea noastra de a ordona lumea conform dorintelor noastre). M-am trezit intr-o dezbatere foarte interesanta, incercand sa-i conving pe asa-zisii progresisti ​​ca relatiile umane nu se rezuma pur si simplu la teroare, opresiune si nedreptate.

Tom Holland

Argumentul meu, si poate singurul, a fost extras din cartea remarcabila si puternica a lui Tom Holland, Dominion. Cartea lui Holland descrie o lume antica in care brutalitatea si nepasarea fata de viata umana erau norma. Lumea pe care o descrie – in care nu exista nici un fel de scrupul, regret sau intristare fata de tratamentul crud al semenilor – este o calatorie intr-o lume straina, o epoca ce pare de nerecunoscut din perspectiva noastra de astazi.

Holland subliniaza marea schimbare a viziunii asupra lumii si a moralitatii care a fost adusa de ascensiunea crestinismului. Holland a scris cartea nu ca un autoproclamat crestin, ci ca un cercetator al antichitatii, ca un om care a crezut in necesitatea de a recunoaste sincer faptul ca ceva fundamental s-a schimbat in cursul istoriei omenirii. El a recunoscut acest lucru pe masura ce se cufunda mai mult in ciudateniile antichitatii. Holland isi incheie introducerea:

„Cu cat am petrecut mai multi ani cufundat in studiul antichitatii clasice, cu atat am gasit-o din ce in ce mai straina. Valorile lui Leonidas, ai carui oameni practicasera o forma deosebit de ucigasa de eugenie (uciderea nou nascutilor cu deficiente fizice – n.n.) si ai carui tineri erau antrenati sa-i omoare noaptea pe Ubermenschen (suboameni – se refera la practicile care implicau atacarea si uciderea sclavilor iloti, de catre tineri, pentru antrenament militar, n.n. ) nu aveau nimic pe care sa-l fi recunoscut ca apartinandu-mi si mie; nici ale lui Cezar, despre care se spunea ca a ucis un milion de gali si a inrobit inca un milion. Nu doar natura extrema a acestui fel de a fi m-a tulburat, ci lipsa totala a oricarui simt ca saracii sau cei slabi ar putea avea vreo valoare intrinseca. De ce mi s-a parut deranjant asta? Pentru ca, in morala si etica mea, nu eram deloc spartan sau roman. Faptul ca credinta mea in Dumnezeu a palit de-a lungul anilor adolescentei nu insemna ca am incetat sa mai fiu crestin… [Totusi] impactul crestinismului asupra dezvoltarii civilizatiei occidentale a fost atat de profund incat a ajuns sa fie ascuns vederii. Revolutiile incomplete sunt cele de care ne amintim; in schimb, soarta acelor revolutii care triumfa este aceea ca vor fi luate ca de la sine intelese.”

John Locke

John Locke – de obicei un bete noir pentru mine – a avut ceva din acelasi sentiment de recunoastere a semnificatiei istorice a crestinismului intr-un pasaj din cartea sa The Reasonableness of Christianity (Rezonabilitatea Crestinismului). Comentand cu privire la codul moral al anticilor – care aveau la dispozitie plinatatea ratiunii, inclusiv intuitiile filozofice ale unui Platon, Aristotel, Cicero si altii asemenea lor –:

„si totusi pana atunci intreaga omenire esuase intr-o regula perfecta; dupa cum putem vedea, nu rezolvase indoielile care se ridicasera printre filozofii studiosi si ganditori; nici nu fusese inca in stare sa convinga pe cei din partile civilizate ale lumii ca nu ei dadusera si nici nu ar fi putut, fara a comite o crima, sa ia viata copiilor lor, lasandu-i expusi…”

Niciun cod moral bazat exclusiv pe ratiune nu ar putea ajunge la viziunea, larg raspandita astazi, ca este gresit sa „lasam expusi” – o crima nemiloasa – copiii nedoriti. Desigur, Locke insusi ar putea fi surprins de revenirea acestei lipse de mila prin felul in care este larg acceptat si practicat astazi avortul. Cu toate acestea, zbaterile noastre nationale foarte actuale pe tema legalitatii avortului sunt o marturie a rezistentei crestinismului chiar si intr-o era din ce in ce mai post-crestina – pentru unii, cel putin – o credinta reziduala ca cei slabi si infirmi merita ingrijirea, iubirea si protectia noastra.

Holland sugereaza ca secularistii de astazi se afla intr-o stare de profunda lepadare de sine cu privire la izvoarele „umanitarismului” modern. Recunoasterea demnitatii umane nu s-a nascut din „progres”, asa cum este inteles in mod obisnuit acest termen – respectiv, o teorie a istoriei care sugereaza o traiectorie ascendenta inexorabila a imbunatatirii morale umane. Mai degraba, Intruparea Domnului si ceea ce a urmat au fost ceva cu totul nou, o pauza in repetarea, adesea cruda, a istoriei. Acest „ceva nou” este ceea ce crestinii recunosc si anticipeaza din nou in acest post al Craciunului.

La aceste observatii, interlocutorii mei de la cina au invocat numarul mare de atrocitati comise in timpul erei crestinatatii si in urma ei, pana la macelurile sadice din razboaiele moderne ale zilelor noastre, sau cele mai putin senzationale dar la fel de letale ori starea nu mai putin teribila si disperata a oamenilor aflati in saracie de pe tot globul. Am indemnat sa luam in considerare faptul ca acum avem un standard moral larg raspandit prin care sa masuram, sa evaluam, sa condamnam si – sa speram – sa corectam aceste actiuni sau inactiuni. Ei au raspuns ca astfel de apeluri morale nu au fost altceva decat un val pentru a acoperi forme omniprezente de cruzime si opresiune, care nu s-au schimbat deloc de la aparitia omului.

Poate acesti progresisti sa fi fost exceptiile de la regula in Occident – insa eu cred ca ei pun in lumina directia catre care se indreapta stanga, iar aceste opinii explica bine proiectul politic radicalizat al stangii de astazi. Pesimismul este reversul optimismului: pesimismul este ceea ce inlocuieste optimismul progresistului dezamagit. Nu ar trebui sa fim surprinsi de momentul in care se intampla aceasta ascensiune a uneia din ce in ce mai pesimiste stangi: America era tara Progresului, farul optimismului pentru un viitor uman mai bun. Pe masura ce puterea de atractie a imperiului american asupra imaginatiei globale scade, iar actiunile sale devin din ce in ce mai limpede simple exercitii de politica de putere bruta, este de asteptat o deziluzie globala fata de proiectul progresist. Sfarsitul secolului american inseamna si sfarsitul iluziei Progresului, o simpla perioada aflata la finalul unei povesti mai lungi si mai ample care a inceput o data cu aparitia erei moderne.

Incotro se indreapta atunci Stanga, care a fost definita de-a lungul erei moderne drept Partida Progresului?

Stanga imbratiseaza astazi din ce in ce mai mult o forma de nietzscheanism, acuzand ca toate pretentiile moralei influentate de crestinism sunt o simpla deghizare pentru putere. La fel cum considera si Nietzsche, revendicarile moralizante reprezinta in realitate un efort de a controla si limita libertatea si autoexprimarea celor care transcend astfel de constrangeri morale. Din acest motiv, morala crestina ar fi deosebit de contestabila: nu numai ca e gresita, dar si mai fundamental, ar fi numai ipocrizie. Din ce in ce mai mult, scopul stangii nu mai este „progresul” – perfectiunea morala a umanitatii – ci eliberarea de constrangerile „moralitatii sclavilor” (cum definea Nietzsche morala crestina – n.n.). Iar acest proiect al stangii implica tot mai mult efortul de a elimina ipocrizia: dar nu incercand sa potrivim actiunile noastre cu pretentiile noastre – care vor fi intotdeauna imperfecte – ci prin eliminarea oricarei pretentii moraliste. Intr-adevar, proiectul Stangii implica celebrarea pozitiva a imoralitatii ca forma de eliberare de aceste constrangeri injositoare – cum ar fi azi celebrarea avortului la femei, imbratisarea oricarei alegeri de stil de viata si afirmarea pozitiva a tuturor exprimarilor sexuale (sau aproape; crestinismul rezidual este inca suficient pentru a interzice si denunta pe cei ce sustin sexul cu copiii – dar sa nu va asteptati ca eforturile in aceasta directie sa dispara).

Friedrich Nietzsche

Nietzsche credea ca morala crestina a sacrificiului, smereniei si caritatii – ceea ce el a numit „rasturnarea valorilor” – a fost mecanismul care a condus la suprimarea celor cu adevarat mari si curajosi, in favoarea guvernarii de catre o democratie mediocra. Deloc surprinzator, nietzscheanismul de stanga de astazi este desfasurat in beneficiul unei clase conducatoare foarte redusa numeric. Progresistii dezamagiti cred ca motivatia umana, la baza, este doar vointa de putere. Pe masura ce abandoneaza credinta in progres, se asteapta ca pretentiile reziduale la democratie sa se diminueze si ele. In schimb, preferinta de facto pentru cei dispusi sa actioneze in numele vointei de putere va aparea destul de explicit.

Alasdair MacIntyre

In fata unei stangi care pare din ce in ce mai probabil sa abandoneze iluzia progresului si sa imbratiseze in schimb o versiune a filozofiei lui Nietzsche, intrebarea cu care se confrunta astazi noua dreapta este (pentru a-l parafraza usor pe Alasdair MacIntyre) urmatoarea: un contra-Nietzsche – sau Hristos? Ne aflam la o rascruce autentica, ce va duce fara indoiala la niste variante de viitor post-liberal foarte diferite.

Nota: Nu recomand eseul lui Nate Hochmann, care este o tratare superficiala a ceea ce de fapt este o tema substantiala si serioasa care merita un tratament mai complet si mai profund. Autorul acestuia si cititorii interesati de traditia filozofica a pesimismului ar putea incepe cu aceasta carte a teoreticianului politic Joshua Foa Dienstag. Am scris despre cartea lui Dienstag cu cativa ani in urma aici.

Traducere si adaptare dupa postliberalorder.substack.com.