Joseph Sobran: Jurnalism VS Conservatorism

Last Updated on June 15, 2025 by Patrick

Cuvintele par să formeze parteneriate. La un moment dat, făceai distincție între ele. Acum faci discriminare împotrivă. „Discriminarea” nu mai semnifică o minte fină, ci un defect de caracter: unul care te face, apropo, incorect din punct de vedere politic.

Liberalismul a reușit să-și impună prescripțiile verbale asupra întregii populații: acum toată lumea trebuie să fie atentă chiar și la pronumele pe care le folosește, altfel riscă să fie criticată. Politețea a trecut de la „negru” la „afro-american”, fiecare nou capriciu al celui care decide aceste lucruri fiind la fel de imperios ca și precedentul. O ideologie sectară a triumfat atunci când s-a transformat într-o etichetă pe care toți trebuie să o respecte.

Cu toții simțim că limba a fost supusă corectitudinii politice. Există vreun principiu central de ordonare?

Cred că da. Acesta a fost exprimat succint în scandarea protestatarilor de la Stanford: „Hey hey, ho ho, cultura occidentală trebuie să dispară”. Suntem împinși către o serie de mici repudiări ale patrimoniului occidental. Regulile în schimbare întruchipează acest lucru. Vulgaritatea și obscenitatea sunt acceptabile, dar noile tabuuri interzic „rasismul”, „sexismul” și alte atitudini incorecte din punct de vedere politic. (Religia este pur opțională, dar bigotismul trebuie „eliminat”).

Herbert Butterfield

În The Whig Interpretation of History, Herbert Butterfield deplângea tendința istoricilor de a vedea controversele din trecut în categoriile anacronice de „progresist” și „reacționar”: Istoria whig a interpretat conflictul dintre, să zicem, reformatori și Biserică nu în termeni pe care oponenții înverșunați i-ar fi înțeles, ci ca o luptă între forțele viitorului (Luther) și forțele trecutului (Papa Leon al X-lea).

Această modalitate de a simplifica disputele complicate într-un melodramă ușor de înțeles s-a răspândit și în jurnalism. Multe știri au ca subtext lupta dintre eroii progresisti și ticăloșii reacționari. În ciuda eticii jurnalistice oficiale a neutralității, un angajament moral inconfundabil se strecoară în știrile despre conflictul dintre papă și teolog, guvern și protestatari, afaceri și muncă, albi și negri, bărbați și femei. Simțim că ni se dau indicii cu privire la partea pe care ar trebui să o susținem.

Forțele progresiste sunt întotdeauna motivate de cele mai bune intenții: sunt compasiune, curajoase, conștiincioase, iluminate, orientate spre viitor, iubitoare de pace. Toate aceste termeni au acum o conotație de stânga (deși mass-media folosește rar termenul „stânga”). Reacționarii, între timp, sunt motivați de atavisme: ură, frică, superstiție, lăcomie, ignoranță, egoism, rezistență pură la „schimbare”.

„Ura”, de exemplu, a devenit asociată exclusiv cu cauzele „de dreapta” în discursul jurnalistic. (Vezi Newsweek, passim.) Niciun progresist nu urăște pe nimeni, deși el (sau ea) poate simți furie sau mânie justificată. Jurnalismul folosește liber termenul „de dreapta”, dar fără a-l defini: este un termen generic pentru orice aparține trecutului întunecat. Teocrația, capitalismul, sclavia, militarismul: toate acestea sunt de dreapta. Fasciștii, monarhiștii, libertarienii, constituționaliștii: toți, într-un fel, sunt de dreapta, deși singurul lor numitor comun este că se opun socialismului.

Ceea ce conservatorii numesc „părtinire” în mass-media este, de fapt, mai degrabă o Weltanschauung, pe jumătate conștientă, dar care modelează și nuanțează totul. Jurnaliștii pot încerca din greu să fie exacți și să suprime partizanatul evident; de obicei, ei nu își dau seama că iau partea uneia dintre categoriile cu care pornesc. Ei nu înțeleg că există categorii alternative.

În urma vremurilor

În mintea jurnalistului complet asimilat, conservatorul nu este cineva care are o filosofie specifică care trebuie discutată, ascultată, dezbătută. El este pur și simplu cineva care este în urma vremurilor, agățându-se de un trecut rușinos și jenant pe care toate persoanele educate ar fi trebuit să-l depășească. Conservatorul nu este atât de mult greșit, cât defunct, condamnat la dispariție. De ce să dezbați cu un dinozaur?

Categoriile progresiste supreme nu sunt raiul și iadul, binele și răul, ordinea și haosul, ci viitorul și trecutul. Chiar și injuriile progresistului sunt cronologice: arhaic, demodat, neanderthalian, medieval, antediluvian, fosilizat, învechit, acoperit de mușchi, preistoric, antic, trogloditic, din secolul al XIII-lea (sau al XVIII-lea) etc. Pentru liberal, acestea sunt condamnări definitive, fără replică. Trecutul, el rău!

Așadar, pentru dramaturgia jurnalismului, problema în fiecare controversă este o simplă chestiune de tipizare: care parte reprezintă trecutul și care viitorul? Și acest tip de stereotipizare, cu predicțiile sale încorporate cu privire la cine va prevala, a condus jurnaliștii la o serie de erori jenante. Reagan era reacționar; prin urmare, nu era un candidat viabil. Mișcarea pro-viață era reacționară; prin urmare, nu era o știre (spre deosebire, să zicem, de mișcarea pentru drepturile civile). Șahul Iranului și Somoza erau reacționari; prin urmare, erau sortiți să fie înlocuiți de forțele progresiste. (Și ce faci cu fenomene precum 2 Live Crew, care reprezintă libertatea de exprimare – progresistă – dar este oribil de sexistă – reacționară?)

Istoria însăși a început să demoleze mitologia progresistă. Socialismul se află în ruină morală, politică și economică. Nobilii sălbatici din Lumea a Treia ne-au arătat ce urmează după „eliberare”. Și totul este atât de obositor. Am văzut viitorul, iar acesta și-a dobândit propriul trecut discreditat. Speranța progresistă este pe cale să se epuizeze. Dar jurnalismul nu a învățat încă niciun alt limbaj.

Michael Joseph Sobran Jr. a fost un jurnalist american, fost colaborator al revistei National Review și editorialist sindicalizat. Pat Buchanan l-a numit pe Sobran „probabil cel mai bun editorialist al generației noastre”. Sobran se identifica ca paleoconservator, la fel ca colegii săi Samuel T. Francis, Pat Buchanan și Peter Gemma. El susținea interpretarea strictă a Constituției SUA. În 2002, Sobran și-a anunțat schimbarea filosofică și politică către libertarianism (anarho-capitalism paleolibertarian). Se autointitula „teo-anarhist”. În alegerile prezidențiale din 2008, Sobran l-a susținut pe candidatul Partidului Constituției, Chuck Baldwin.