Joseph Sobran – A tine sclavii fericiti

Nu credeam atunci cand adulatorii Confederatiei insistau ca majoritatea sclavilor din Vechiul sud se complaceau in situatia in care se aflau. Insa, despre atacurile din 11 septembrie imi e din ce in ce mai usor sa cred acest lucru.

Nici un sistem sclavagist nu merge prea departe daca populatia de sclavi era mereu naravasa si infierbantata dupa libertate. Este la moda acum sa portretizezi sclavagismul din Sud ca o viata constanta de chinuri, cu lanturi, catuse si biciuiri zilnice. De fapt, aceasta panorama sangeroasa a fost pictata incepand cu Razboiul Civil, atunci cand propaganda unionista a prezentat sclavia ca pe un fel de tortura neintrerupta. Lincoln vorbea despre „fiecare strop de sange care cade la atingerea biciului.”

Dar nu era foarte rentabil sa fii proprietar de sclavi daca trebuia sa iti petreci ora de ora in fiecare zi pentru a-i pune la punct. Era mai usor sa-i tii multumiti, cu asigurarea ca stapanul este protectorul lor. Ar fi putut sa tanjeasca dupa libertatea spirituala, dupa cum depun marturie gospel-urile, dar intre timp vietile lor erau suficient de suportabile, dupa cum a recunoscut in privat chiar Lincoln, in pofida retoricii sale publice.

Aristotel, realist ca intotdeauna, a observat ca majoritatea oamenilor sunt „sclavi de la natura”. Nu-mi pot explica ce-a vrut sa spuna mai exact, sau cum sa verifici o astfel de afirmatie, dar „majoritatea” s-ar putea sa fie o exagerare. In plus, natura umana mai cuprinde si o nazuinta de libertate cat si o aprehensiune fata de responsabilitate, si putem vedea cat de des sunt dispusi oamenii sa mearga pana la capat dupa un lider ca sa-si intareasca vointa, sau cat de repede se incred in presupusa expertiza a unei elite conducatoare. La randul sau, David Hume era si el uimit cat de usor sunt condusi cei multi de catre cei putini.

In secolul XX, pretentiile si puterile statului au crescut atat de mult incat se poate spune ca sclavia de stat a inlocuit-o pe cea privata.

Sub socialism, autoritatea statului era vadit absoluta. In societatile libere era inmuiata de moralitatea traditionala si de protectiile legale personale. Nici una, nici alta nu erau un rod al democratiei. Din contra, au precedat-o si au fost slabite de catre democratie. Daca democratiile sunt inca relativ libere, prin comparatie cu statele socialiste, aceasta se intampla mai mult in pofida democratiei, decat datorita ei.

Pe timp de pace, oamenii prefera libertatea si tin in frau puterea statului. Dar in vremuri de panica, devin foarte supusi unui dictator. Dupa atacurile de la 11 septembrie, majoritatea americanilor au cam uitat ca guvernul federal este deoretic slujbasul lor si erau dornici sa conceada guvernului tot felul de puteri arbitrare cu speranta si credinta ca ii va proteja. Inchinarea la noua putere – servitutea fata de stat – a devenit o datorie patriotica.

Pana aici nimic nou. Pe timp de razboi, in trecut, acelasi lucru se intampla: slujbasul devenea stapan. Vointa personala a Liderului devenea lege. In mod firesc, abuzurile statului se inmulteau. Libertatile civile erau incalcate, restrictiile constitutionale uitate. Rezistenta fata de stat era interpretata rapid drept tradare, sau mai nou terorism.

Insa toate proiectele inteligente de tiranie nu ar putea functiona daca oamenii liberi si-ar concentra atentia asupra intrebarii esentiale: care este sursa originara a autoritatii statale? De ce este oare o datorie obedienta fata de stat?

Bineinteles, societatea are nevoie de legi sau reguli de conduita comun acceptate. Insa, dupa cum ne spunea Michael Oakeshott, legile sunt, de fapt, mai mult observate decat urmate. Ii constrang pe toti la fel. Sunt impersonale. „Ordinele” sunt urmate si reprezinta o expresie a unei vointe personale. Ordinele pot fi, desigur, mascate sub forma legilor, dar „legile” statului modern sunt in esenta ordine.

Toma din Aquino spunea ca toate legile pozitive trebuie sa fie in conformitate cu legea naturala imuabila, ca sa fie valide. O lege umana care intra in contradictie cu legea naturala este nula si neconstitutionala, daca vreti. Un conducator care le cere supusilor sai sa comita sau sa accepte acte imorale este un tiran.

Legile bune sunt prin natura lor limitate, pentru ca legea naturala este fixa, mereu aceeasi. Intr-o comunitate sanatoasa, legile sunt putine si se schimba rar, iar un om se poate supune legilor respectand cele Zece Porunci. Ordinele sunt in schimb nelimitate datorita sursei lor care se regaseste in vointa umana care este inepuizabila. Aici se regaseste, de fapt, originea „statului mare”.

Si totusi, astazi se presupune peste tot ca omul are o datorie morala sa isi asculte statul, indiferent de ceea ce i se cere. De ce? Cum poate sa fie o obligatie morala sa te supui unei vointe arbitrare? Este absurd sa presupui ca fiecare reglementare minuscula provine sau este in acord cu legea naturala.

Statul modern a fost explicat, chiar de la infiintarea sa, de Thomas Hobbes in cartea sa clasica „Leviathan”, din 1651. Hobbes a respins conceptia crestina a legii naturale si a venit cu o perspectiva materialista. Conform lui Hobbes, prima lege a naturii o reprezinta auto-prezervarea. Astfel ca, in starea naturala, fiecare om se afla in razboi cu toti ceilalti oameni. Nimic altceva decat aceeasi supravietuire a celui mai apt determinista. Iar in acest razboi, auto-prezervarea fiecarui om e mereu in pericol, vietile oamenilor fiind „singuratica, saracacioasa, nebuna, brutala si scurta”. Leviatanul apare cand un singur suveran dobandeste puterea de „a-i tine pe toti in frica”. Frica de conducator ia locul fricii reciproce si haosul. Se simplifica lucrurile. Conducatorul devine un politist al statului modern.

Cu alte cuvinte, statul se defineste prin puterea sa de a ucide. Oamenii nu au alta cale decat a se supune, daca doresc sa traiasca. Obedienta este rationala si, din acest motiv (in singurii termeni pe care Hobbes ii recunoaste) morala. Esenta statului este un monopol al terorii.

Au fost putini cei care au imbratisat aceasta viziune, desi are o plauzibilitate care o face sa fie mereu fascinanta. Ca si Machiavelli, vorbeste in numele multora dintre cei care nu ar fi fost de acord cu el in mod deschis. Ofera o filosofie cu care poti sa traiesti chiar daca nu o marturisesti.

In fapt, noi ne supunem statului nu din constiinta, ci din teama de ce ne-ar putea face. Teoria democratica, care este vaga, avem o datorie morala sa ne supunem statului pentru ca „noi” suntem statul si fiecare membru al comunitatii are o datorie sa accepte dreptatea vointei colective intruchipata de un guvern liber ales. Am putea sa nu fim de acord, dar a nu ne supune este de neconceput. De fapt, foarte putini oficial statali sunt alesi, iar votul individual este lipsit de sens, si nimeni nu poate monitoriza toate activitatile birocratilor. Nici macar nu se pot numi toate agentiile statului. Nu ar avea nici macar rost a le monitoriza deoarece oricum nu se poate face mare lucru in privinta lor. Conducerea se face prin forta si prin amenintarea fortei, indiferent cat de aluziva. La asta se reduce totul.

Dat fiind faptul schimbarilor vremurilor si a circumstantelor, trebuie spus ca Hobbes a avut, mai mult sau mai putin, dreptate. Mai clar spus, statul modern se bazeaza pe timiditatea umana si pe confuzie (care-si dau puteri reciproc). Poate ca asta a avut in minte Aristotel.

In comparatie, omul modern este de departe mult mai supus statului decat era omul medieval fata de Biserica. Culmea este ca inca persista iluzia ca omul modern este liber. Cumva, putem spune ca omul modern nu este proprietatea nimanui, dar este un sclav al unei puteri fara forma pe care nu o poate defini. Deprinde lozincile democratiei dar este bulversat de realitatile labirintice ale statului birocratic, care nu are nici o legatura cu lozincile.

Traducere si adaptare dupa Joseph Sobran, „Evul Intunecat, Noua Moralitate”.