Hermann Hesse: La adapostul Copacilor, aici este acasa

Last Updated on May 19, 2023 by Patrick

Pentru mine, copacii au fost intotdeauna cei mai patrunzatori predicatori. Ii venerez atunci cand traiesc in triburi si familii, in paduri si cranguri. Si chiar mai mult ii venerez atunci cand sunt singuri.

In crengile lor cele mai inalte freamata lumea, radacinile lor se odihnesc in infinit; dar ei nu se pierd acolo, ci se lupta cu toata forta vietii lor pentru un singur lucru: sa se implineasca dupa propriile legi, sa-si construiasca propria forma, sa se reprezinte pe ei insisi. Nimic nu este mai sfant, nimic nu este mai exemplar decat un copac frumos si puternic.

Copacii sunt sanctuare. Cine stie sa le vorbeasca, cine stie sa ii asculte, poate afla adevarul. Ei nu propovaduiesc invataturi si precepte, ei propovaduiesc, fara a se lasa afectati de particularitati, legea straveche a vietii.

Cand suntem loviti si nu ne mai putem suporta viata, atunci un copac are ceva sa ne spuna: Stai linistit! Fiti linistiti! Uite-te la mine! Viata nu este usoara, viata nu este dificila. Acestea sunt ganduri copilaresti. Lasati-L pe Dumnezeu sa vorbeasca in voi, iar gandurile voastre vor deveni tacute.

Esti nelinistit pentru ca drumul tau duce departe de mama si de casa. Dar fiecare pas si fiecare zi te conduc din nou la mama. Acasa nu este nici aici, nici acolo. Acasa este in tine, sau acasa nu este nicaieri.

Un dor de ratacire imi sfasie inima cand aud seara copacii fosnind in vant. Daca ii ascultam in tacere timp indelungat, acest dor isi dezvaluie miezul, sensul. Nu este atat de mult o chestiune de a scapa de propria suferinta, desi poate parea asa. Este un dor de casa, de o amintire a mamei, de noi metafore pentru viata. Aceasta duce acasa. Orice cale duce spre casa, fiecare pas este nastere, fiecare pas este moarte, fiecare mormant este mama.

Asa fosneste copacul seara, cand stam nelinistiti in fata propriilor ganduri copilaresti: Copacii au ganduri lungi, cu respiratie lunga si odihnitoare, asa cum au vieti mai lungi decat a noastra. Ei sunt mai intelepti decat noi, atata timp cat nu-i ascultam.

Dar cand am invatat sa ascultam copacii, atunci cutezanta, rapiditatea si graba copilareasca a gandurilor noastre ating o bucurie incomparabila. Cine a invatat sa asculte copacii nu mai vrea sa fie un copac. El nu mai vrea sa fie nimic altceva decat ceea ce este. Acesta este acasa. Aceasta este fericirea.