Forta unui Tata

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

Mi-a venit acum in minte sa scriu aici despre o treaba foarte importanta mai ales pentru noi, barbatii, baietii, dar si pentru femei, pentru fete, despre rolul de tata. E adevarat ca nu sunt intr-o masura tocmai potrivita de a scrie despre acest lucru, neavand o relatie tocmai armonioasa cu tatal meu, care, Dumnezeu sa-l odihneasca, a murit anul asta, 2014, si din cauza ca am avut nenumarate comflicte cu el.

Vreau sa vorbesc despre forta tatalui si despre faptul de a impune cu forta o anumita educatie. Fiecare isi are propriile repere educative pe care le impune copilului sau, “asta sa faci!”, “asta sa nu faci!”, care in diverse momente pot sa fie folositoare, insa in altele sunt daunatoare.

A impune cu forta o anumita educatie parentala are si dezavantajele ei, de multe ori sunt majoritatea dezavantaje. Cele mai multe dintre ele sunt faptul ca impiedica sau intarzie dezvoltarea personala naturala a copilului, ori mai rau, il poate devia de la calea si identitatea sa naturala si poate ajunge la un fanatism extrem de periculos. In mare parte din viata sa, copilul poate sa fie intarziat de la asumarea unor responsabilitati, de la dezvoltarea normala a capacitatilor sale, de la a deveni un individ exemplu pentru ceilalti. Si aceasta datorita, am vazut, faptului ca tatal l-a influentat asa. Ceea ce tatal impune, copilul ori accepta, ori respinge. In ambele cazuri, cand copilul va deveni parinte va impune la randul sau aceleasi reguli, sa spun asa, copiilor sai. Si iata ca acest fel de a educa se transmite mai departe precum aerul prin atmosfera.

Nu spun toate acestea din perspectiva unui parinte, ci intocmai din perspectiva unui copil. Am fost copil si stiu cum este. Dar sa nu intelegem eronat, nu incerc sa conving pe nimeni ca educatia parentala nu este buna sau potrivita ci modul in care ea este data copilului nu este de cele mai multe ori necesar. Copilul are reperele sale, dimensiunea sa in care traieste, nu are griji, nu are datorii (una este datoria si alta este responsabilitatea.. de cele mai multe ori spunem ca sunt una si aceeasi dar le confundam), nu are frici etc. Felul in care se raporteaza la viata, copilul, este diferit (si de fiecare data uimitor de genial, verificat) de modul in care tatal se raporteaza la viata, in cazul tipic in care parintele sau este identificat cu viata de zi cu zi, cu grijile vietii, de cele mai multe ori in exces, exagerate, si este inclusiv auto-incapacitat de a vedea noul in viata sa, merge doar pe aceleasi tipare, pe aceleasi sine rigide si spre o singura directie pe care a mers dintotdeauna.

Acestea, din pacate, provin din lipsa de bucurie pentru copilul sau pe care tatal o experimenteaza in viata de zi cu zi. Cu cat experimenteaza mai des aceasta, cu atat mai mult incearca sa impuna educatia asupra copilului sau, neascultand si facand abstractie de nevoile lui, de cele mai multe ori. Iar apoi mai intervine si cazul in care copilul observa lucruri, analizeaza de la sine putere si isi exprima parerile in diverse ocazii ale vietii, iar tatal, identificat cu educatia primita de la ai sai, ajunge sa respinga intr-un mod arogant ceea ce copilul sau a avut de spus, cu vechiul dicton sepulcral “oul nu invata niciodata gaina”.

Mai este si cazul in care copilul este rasfatat pana peste poate si acesta ajunge sa devina timid, crezand, contrariu la ceea ce i s-a spus, ca este un incapabil si din pacate aceste tare cu care este virusat ajung sa-i controleze viata si cand acesta devine adult si in mod natural are de intemeiat propria sa familie. Atunci nu numai ca isi traieste propria programare de incapabil dar, ceea ce este culmea, devine el insusi un iresponsabil datorita gradului de programare mental-emotionala inconstienta. Nu are decat sa lupte cu aceste infestari mentale care ii acapareaza viata si nu il lasa sa traiasca. Aici intervine sarbatoarea auto-descoperirii, caci odata restabilita relatia cu el insusi devine si mai puternic, un stâlp si mai solid pe care cu totii care intra in contact cu el se pot bizui, un adevarat exemplu de viata pentru ceilalti din jur.

Devine, deci, un oarecare obstacol educatia impusa cu forta copilului si il transforma pe acesta intr-un adult cu putine viziuni, sau deloc, cu frica zilei de maine, uitand total de Dumnezeu, de destin (scuzati cacofonia), de momentul prezent, traind mereu in raport cu trecutul sau viitorul in propria sa minte. Viziunea asupra vietii de cele mai multe ori nu coincide cu realitatea, cu viziunea initiala asupra vietii pe care copilul a avut-o.

Cred ca copilul trebuie lasat sa se dezvolte singur, trebuie sa i se permita aceasta dezvoltare naturala si doar sa fie dirijat, incurajat si ajutat catre ceea ce simte ca trebuie sa faca atunci cand are nevoie. Fiecare are drumul sau in viata si stie inca din primii ani de viata ceea ce are de facut, iar daca nu, trebuie sa fie ajutat spre a se auto-descoperi, ceea ce trebuie facut mereu, ori de cate ori cere, ori de cate ori are nevoie, si nu impus cu forta pentru ca nu noi suntem cei care stim ce ii trebuie si cand ii trebuie ci copilul stie si mai ales propria sa esenta interioara si Dumnezeu care are un plan pentru el.

Dar care ar trebui sa fie tatal model? Crec ca cel care coopereaza cu bucurie la miracolul care este copilul sau si care este un sprijin pentru acesta mereu. Dar aceasta vine din trairea propriei vieti interioare a tatalui.

Pana data viitoare, numai bine si spor in toate! :D