Din varatic, pe jaratic.. dintr-o mina in lumina

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

Ma gandeam, la un moment dat, plecat in natura, ce as putea face si cum as putea sa valorific din punct de vedere fotografic, lumina disponibila intr-o zi de vara cu un cer senin. De fapt, nu tot cerul era senin ci mare parte din el. In departare, peste Muntii Bucegi se vedea un plafon impresionant de nori care se pregateau pentru a turna vestitele ploi de vara, pe creste.

Nu este vorba numai de lumina in fotografie ci si de ceea ce ea reveleaza. Multi eseisti ai acestui domeniu artistic au scris multe despre lumina disponibila si multe despre cum sa faci expunerea corecta, de parca ar exista un standard international in ceea ce priveste fotografia. Alegerile personale sunt anulate total, dandu-ne cu palma peste mana si strigand “Nu! Nu asa! Iti spun eu cum!”.. un monopol total.

Dar asa ceva nu se intampla in natura. Padurea daca o lasi ea creste dar nu la nesfarsit. Exista si limite. In corpul uman exista un hormon de crestere numit somatotropina, o proteina care declanseaza cresterea corpului si sinteza proteinica pentru a multiplica tesuturile. Este un hormon al vietii, dupa cum este evident. Dar are o contraparte, o alta substanta proteica, numita somatostatina, care ii anuleaza efectul de crestere si astfel fiinta umana nu ajunge un urias mai mare decat planeta pe care locuieste. :)

Cei care defriseaza libertatile umane sunt cei carora le este frica de necunoscut, si multe ei nu cunosc. De altfel, viata pentru ei nu exista. Ei isi duc existenta intr-un somn inconstient care nu are nimic de-a face cu ei. Este un somn in care singur au decis sa intre inca din copilarie si in care nu exista viata. Mai trist este nu ca se moare ci ca nu se traieste in viata fiind.

In anotimpul estival lumina poate avea niste calitati si o putere care ii vine de la soare pe care nu le are in celelalte anotimpuri. Este, intr-adevar, mai puternica, iar acoperisul sau de nori pe cer este mai rar intalnit. Acest lucru se intampla indeosebi in zonele joase, culminand la campie unde grânele trebuie sa se coaca si pentru asta au nevoie cat mai des de lumina. Urcand pe dealuri si apoi pe munti lumina intampina cateva obstacole. Asa cum spuneam, la munte se innoureaza repede si in fiecare zi poate sa ploua. Lumina sufera o reducere a intensitatii sale, astfel.

Prin paduri, mediatoarele dintre cer si pamant, lumina patrunde fractionata. Panourile naturale de captare a razelor solare, care sunt frunzele, si de transformare a acestora in substante nutritive.. da, ati citit bine si nu stiu cat de atenti ati fost: transformarea razelor de soare in substante nutritive, si nu o spun eu ci toti expertii biologi – ajung sa joace rol de umbrele si astfel cu cat mai multe cu atat mai putina lumina patrunde in padure. Dar ferigile se pot descurca si in umbra, cu cat mai putina lumina. De altfel chiar prospera in asemenea conditii. Razele care patrund, luminand pe bucati, pot crea scene foarte interesante in padure. Sunt amintiri si de asemenea povestiri pe care orice fotograf e necesar sa le stie a expune. Lumina ambientala imblanzeste contrastele bataioase ale intervalelor uriase de luminozitate.

Vara este un sezon de apogeu pentru intreaga viata pe Pamant. Vara totul este verde, iar aceasta este culoarea care se poarta in aceasta vara la noi, pentru ca sunt multi inamici ai spatiului verde care si-au propus sa il distruga pe cat posibil ignorand ca daca o fac, isi taie craca de sub propriile lor picioare, ca sa nu mai spun ca ne fac noua, celorlalti, un rãu enorm, si pe care trebuie sa ii oprim. Fara copaci, de ex., muntii si dealurile de asemenea nu ar mai exista. Tot s-ar surpa, iar solul s-ar desertifica. Nimic nu ar mai creste si atunci criza hranei va fi cumplita. Cei care au initiat asa ceva, chiar daca si-au facut rezerve de hrana pentru viitor si care si ele, la randul lor, sunt limitate, vor avea aceeasi soarta: foamea.

Intr-unul din orasele turistice de la noi, in Busteni, au inceput sa coboare ursii dupa hrana, infometati. Au avut atat de mult curaj ca s-au apropiat de oameni. Ma gandesc ca poate nu mai au nici macar vestitele fructe de padure cu care sa se hraneasca. Pe dealurile subcarpatice este un obicei, sunt tigani care vin si culeg cat mai multe din aceste fructe de padure, mure, zmeura, afine, coarne, catini etc., si poate ca culesul excesiv ii influenteaza pe ursi si ii determina sa coboare dupa hrana pe acolo pe unde nu ar indrazni nicicand.

Pamantul si plantele care ne hranesc ne pot vindeca de marea boala sufleteasca ce se numeste tristetea si care ne-a degenerat Sufletele, inimile. “Ce frumos!”, ar spune inima in tacere, contempland aceasta reflectie naturala din padure. Dar cine are urechi sa asculte tacerea? Cred ca numai asa am reusi sa ne auzim vocile din noi pe care le ignoram, atat cele ce vorbesc singure cat si cele ce vorbesc cu noi.

Frumosul, la noi, la români, este ceva firesc. Acolo unde dainuieste si tainuieste pacea, armonia, echilibrul, intelegerea si modestia, cumpatarea si intelepciunea de-o potriva, in mod natural si inca de la inceputurile noastre ca popor, frumosul este aspectul copilului din noi.

Cand intrebam pe cineva, o femeie in varsta, ce ii place cel mai mult sa faca, parca s-a luminat la fata si mi-a spus cu o bucurie de copil ca ii place sa calatoreasca, sa citeasca, sa mearga in natura. Toate acestea nu le-am auzit numai odata si numai de la o persoana. Noi toti avem aceasta nazuinta launtrica, o pace, acest echilibru pe care l-am deranjat de-a lungul veacurilor cu rautatile noastre, in mod firesc in noi.

Mi-am propus acum cateva zile sa fac o tura, sa merg sa explorez in plus dealurile subcarpatice din zona Câmpina-Comarnic, mai precis am mers din Cornu de Sus pana la intrarea in comuna Sotrile, de pe malul stâng al Doftanei, un mare afluent al Prahovei. O zona cunoscuta ca fiind foarte cautata de bogatasi ca sa isi faca vile, in primul rand, si avand aerul cel mai curat de la noi, in al doilea rand. Dar am explorat in plus niste locuri in care nu am fost niciodata.

Orisicand poti gasi o fotografie. Orisicand poti gasi cate-o povestire, chiar daca cerul este senin, iar “standardele” fotografiei de natura striga la tine “NU! Ca cerul e albastru si e plictisitor!”. Ma uit in sus, nici un nor, de parca mi-as fi dorit sa ploua. Evident ca Natura nu se supune capriciilor mele “fotografice” si atunci “imi face in necaz”. :) Pe langa asta, Soarele ardea destul de tare. Noroc ca este Iunie deocamdata, la momentul in care scriu acestea, si Soarele inca nu “a facut muschii mari” ca sa ne “pedepseasca” cu ei. Nu era canicula, dar nici mult nu mai era.

Urcam si coboram dealuri, iar prin paduri, prin poienite, linistea era sporadic intrerupta de adierea vântului si pasarelele ce cantau, iar pe sus, cate-un corb mai croncanea intrerupt ca un motoras care incerca sa se repuna in functiune. Elementul uman era si el prezent, pe langa mine si prietenul cu care am fost. Erau caprari cu caprele si vacile lor la pascut, iar in departare se auzeau motoarele celor care faceau tura enduro pe dealuri. E bine ca nu ne-au deranjat mult timp, rar intalnindu-i.

Desisul padurilor era cel mai frumos cu a sa bogatie elementala. Peste tot verdele frunzelor imi rasuna a sanatate curata si a abundenta, indestulare, alinand toate suferintele grijilor noastre materiale. Daca Natura este bogata, noi de ce n-am fi? Ca doar facem parte din ea. In fine…

Si atunci am gasit elementul cel mai potrivit: ochiurile de lumina si verdeata a deliciilor padurii, frunzele de mur in lumina. Si atunci mi-am dat seama ca prin desisurile padurilor de foioase, deliciile ursilor, murii se dezvolta in lumina.

Dar cum de ignoram aceste aspecte? Natura isi pune reflectorul si insista sa privim acolo unde ea vrea sa ne vorbeasca. :)