De ce ne-am pierdut încrederea în „Elite”?

Într-un eseu recent pentru The Free Press, intitulat „Elitele noastre nu merită atâta ură”, economistul Tyler Cowen face o pledoarie pentru actuala noastră clasă de elită. Argumentul lui Cowen urmează linii familiare: elitele sunt în general competente în ceea ce fac, muncesc din greu, iar societatea beneficiază de expertiza și inovațiile lor. Cowen pare să sugereze că a le respinge în totalitate ar însemna să îmbrățișăm un populism distructiv care, în cele din urmă, dăunează tuturor.

Această pledoarie, oricât de bine intenționată ar fi, nu ține seama de critica fundamentală pe care gânditorii tradiționaliști au lansat-o de mult timp împotriva elitismului tehnocratic modern, precum și de revolta populistă actuală împotriva opiniei și autorității elitelor. Problema nu este competență versus incompetență (deși multe dintre elitele noastre actuale sunt într-adevăr incompetente), ci mai degrabă o întrebare mai profundă cu privire la ce înseamnă conducerea orientată spre administrare și ce responsabilități au elitele față de civilizația însăși.

Dincolo de elitismul tehnocratic

Tyler Cowen

Concepția modernă a elitismului pe care Cowen o apără implicit este fundamental tehnocratică – definită în primul rând prin cunoștințe specializate, acreditări educaționale și măiestrie tehnică. Aceasta valorizează inovația în detrimentul continuității, perturbarea în detrimentul administrării și expertiza în detrimentul înțelepciunii. Aceste valori au reprezentat în special bagajul intelectual rămas din așa-numita eră progresistă din America.

În domeniul sănătății, educației, economiei și culturii, ni se spune în mod constant să respectăm recomandările și opiniile „experților” cu studii superioare care, aparent, știu mai bine decât oamenii obișnuiți ce ar trebui să mâncăm, cum ar trebui să votăm și ce tipuri de valori sociale ar trebui să îmbrățișăm.

Această atitudine față de elite reprezintă o abatere radicală de la concepțiile tradiționale despre leadership.

Roger Scruton

Roger Scruton, unul dintre cei mai importanți filosofi conservatori ai ultimelor decenii, a articulat această problemă în cartea How to Be a Conservative, unde a scris că ideile conservatoare „sunt mai puțin interesate de planurile abstracte de îmbunătățire decât de întrebarea concretă a ceea ce ar trebui să conservăm”. Pentru Scruton, schimbarea trebuie să facă întotdeauna trimitere la tradiție: „Dorința de conservare este compatibilă cu orice fel de schimbare, cu condiția ca schimbarea să aibă și continuitate”. În schimb, elitele tehnocratice moderne pun adesea în aplicare schimbări fără a ține seama de tradițiile stabilite sau de nevoile comunității.

Acest lucru este deosebit de problematic atunci când elita noastră (ceea ce Patrick Deneen numește „clasa laptopurilor”) există din ce în ce mai mult într-o bulă culturală și socială deconectată de societatea în general. După cum a observat Irving Babbitt în Democracy and Leadership, există un pericol în „stabilirea unui ideal pseudo-aristocratic pe o bază utilitaristă”. Experții acreditați de astăzi operează frecvent din această poziție nefondată, punând în aplicare ceea ce ei consideră a fi o politică rațională, fără a înțelege implicațiile culturale ale acesteia.

Tradiția conservatoare nu este, contrar concepției greșite, anti-elitistă. Mai degrabă, ea oferă o concepție mai bogată și mai exigentă a ceea ce ar trebui să presupună elitismul. Edmund Burke, părintele filosofic al conservatorismului modern, a articulat această viziune atunci când a descris societatea ca fiind „un parteneriat nu numai între cei care trăiesc, ci și între cei care trăiesc, cei care au murit și cei care se vor naște”. Adevăratele elite în această viziune servesc drept administratori ai acestui pact între generații.

Această viziune a fost elaborată de T.S. Eliot în lucrarea sa „Notes Towards the Definition of Culture”, unde a susținut că civilizația necesită elite care transmit moștenirea culturală. Eliot scria: „Transmiterea culturii poate fi chiar descrisă pur și simplu ca transmiterea educației noastre, înțelegând prin educație… tot ceea ce o generație poate oferi celei următoare”. Aceasta nu este o simplă conservare, ci o administrare activă: „Dacă luăm cultura în serios, vom vedea că un popor nu are nevoie doar de mâncare suficientă… ci de o bucătărie adecvată și specifică”.

Filosoful spaniol José Ortega y Gasset, în lucrarea sa premonitorie „Revolta maselor”, a făcut distincția între simplul privilegiu social – ceea ce membrii clasei laptopurilor posedă adesea – și elitismul autentic, scriind: „Noblețea este definită de cerințele pe care ni le impune – de obligații, nu de drepturi”. Acest concept de noblesse oblige este complet absent din apărarea lui Cowen, care încadrează elitismul în primul rând ca o chestiune de competență, mai degrabă decât de datorie.

Patrick Deneen

Lucrarea recentă a filosofului politic Patrick Deneen, Regime Change, se bazează pe aceste idei tradiționaliste pentru a diagnostica situația noastră actuală. Structura bifurcată a elitei de astăzi a produs o clasă profesională-managerială care promovează valori sociale progresiste, servind în același timp interesele economice neoliberale – în esență, combinând progresismul cultural cu fundamentalismul pieței. Acest aranjament a lăsat comunitățile clasei muncitoare alienate din punct de vedere cultural și vulnerabile din punct de vedere economic.

În lucrarea sa anterioară, Why Liberalism Failed (De ce a eșuat liberalismul), Deneen susținea că „o cale mai bună va consta în munca răbdătoare de a-i readuce pe oameni la practicile de autoguvernare și de îngrijire a bunurilor comune”. Ceea ce propune el nu este eliminarea elitelor, ci reformarea lor – o conducere care să unească clasa muncitoare și profesioniștii educați în serviciul binelui comun.

De fapt, departe de o revoltă populistă, Deneen solicită în esență o revoltă a elitelor împotriva structurilor sociale și politice actuale. Avem nevoie de membri ai clasei laptop care sunt dispuși să se alieze cu clasa muncitoare pentru a reînnoi conceptul unei societăți în care angajamentul față de binele comun transcende diferențele identitare.

Heirarhiile sunt natura ordinii umane. Dacă actuala noastră clasă de elită nu adoptă o agendă multi-clasă, multietnică și pro-americană pentru binele comun, o elită diferită, poate mult mai periculoasă, va apărea pentru a-i lua locul. După cum scria Russell Kirk în The Conservative Mind, „Societatea are nevoie de o conducere onestă și capabilă; iar dacă distincțiile naturale și tradiționale dintre oameni sunt șterse, în prezent aventurierii, demagogii și mulțimile umplu golul”.

Pentru Kirk, problema nu era dacă trebuie să existe elite, ci ce fel de elite: „Nu există niciun principiu conservator care să spună că privilegiile ar trebui menținute de dragul privilegiilor”.

Elitele ca administratori culturali

Edmund Burke

Problema nu este, așa cum sugerează Cowen, că nu ne place expertiza în sine. Mai degrabă, este vorba de faptul că am decuplat expertiza din contextul său adecvat într-un cadru moral și cultural mai larg. Elitele noastre actuale nu mai au nicio bază morală pe care să se sprijine după eșecurile masive ale mass-mediei, politicienilor, oficialilor din domeniul sănătății și educatorilor în timpul fiascoului COVID-19. Dar credibilitatea lor era deja în cădere liberă, după cum a descris Yuval Levin în capodopera sa pre-plandemică, A Time to Build.

Adevăratul elitism al intendenței trebuie să revendice rolul de conservare culturală. Aceasta înseamnă mai multe lucruri; în primul rând, o reconectare cu tradiția. După cum scria Scruton, „adevăratul conservator… știe că lucrurile bune sunt ușor de distrus, dar nu ușor de creat”. Tradițiile încorporează înțelepciunea acumulată care nu poate fi reprodusă doar prin raționament abstract.

În al doilea rând, elitismul ca gestionare culturală înseamnă îmbrățișarea cunoștințelor locale. Elitismul tehnocratic impune de obicei soluții universale de sus. După cum a remarcat Burke, „Circumstanțele dau în realitate fiecărui principiu politic culoarea sa distinctivă și efectul său discriminatoriu”. Cunoștințele trebuie să fie contextualizate în comunități și tradiții specifice.

Leadership-ul de acest tip are în vedere, de asemenea, servirea intereselor intergeneraționale. Elitele administrației trebuie să gândească dincolo de ciclurile electorale sau de rapoartele trimestriale pentru a lua în considerare impactul asupra generațiilor. Acesta este motivul pentru care educația este atât de fundamentală pentru formarea unei elite eficiente și credibile. Educația servește unui scop fundamental formativ, iar printre scopurile sale nu se numără doar formarea tinerilor cu privire la moștenirea lor civilizațională, ci și creșterea noilor generații de elite angajate în transmiterea și conservarea binelui comun.

În cele din urmă, testul suprem al unui elitism autentic este atenția sa pentru cultivarea formării morale a cetățenilor. Babbitt a subliniat că educația trebuie să formeze caracterul, nu doar capacitatea tehnică: „Testul final al unui lider este acela că lasă în urma sa, în rândul altor oameni, convingerea și dorința de a continua”.

G. K. Chesterton

Alternativa atât la populismul resentimentar, cât și la tehnocrația deracinată(?) este ceea ce G.K. Chesterton numea „democrația morților” – o conducere care respectă înțelepciunea acumulată a tradiției, adaptând-o în același timp cu atenție la circumstanțele actuale. Adevăratele elite sunt cele care pot servi drept punți între trecut și viitor, între cultura înaltă și sentimentul popular, între inovația necesară și continuitatea esențială.

Contrar presupunerii implicite a lui Cowen, critica conservatoare adusă elitelor moderne nu se referă la existența acestora, ci la faptul că au abandonat rolul lor de gardieni ai culturii în favoarea celui de ingineri sociali.

Soluția nu este eliminarea leadershipului, ci reformarea acestuia – cultivarea elitismului administrativ care poziționează liderii ca servitori ai civilizației, mai degrabă decât ca stăpâni ai acesteia. Numai atunci putem reconcilia autoritatea legitimă a celor competenți cu dorința la fel de legitimă de leadership care respectă și păstrează moștenirea noastră culturală.

Traducere și adaptare după theimaginativeconservative.org.