Creierul uman nu este un computer si nu stocheaza informatii

Ce stim despre creier

Indiferent cat de mult s-a incercat in domeniul neurostiintelor si a psihologiei cognitive, savantii nu vor gasi niciodata o copie a simfoniei a cincea de Beethoven in creier, sau cuvinte, imagini, reguli gramaticale si alti stimuli, sa zicem, din mediul inconjurator. Creierul uman nu e chiar gol, desigur. Dar nici nu contine majoritatea lucrurilor pe care credeam ca le contine, nici macar memorii simple.

Gandirea noastra precara despre creier are vechi radacini istorice, insa odata cu inventarea computerelor prin anii 1940 ne-a derutat in mod special. De mai bine de o jumatate de secol, psihologii, lingvistii, neurosavantii si alti experti in comportamentul uman afirma ca creierul uman functioneaza precum un computer.

Ca sa vedem cat de goala este aceasta idee, sa aruncam o privire asupra creierului pruncilor. Odata finalizata evolutia in pantecul mamei, nou-nascutii, nu numai umani cat si din alte specii de mamifere, vin pe aceasta lume pregatiti sa interactioneze cu ea in mod eficient. Din cate stim, vederea unui prunc este limitata, nu poate vedea clar la distanta, insa acorda o atentie deosebita fetelor si o identifica foarte repede pe mama sa. Prefera sunetul vocilor mai presus de sunetele non-verbale si poate distinge o vorba simpla fata de alta. Asadar, suntem din fasa construiti sa fim fiinte sociale.

Un nou-nascut sanatos este de asemenea echipat cu mai mult de zece tipuri de reflexe, cum ar fi reactiile la diversi stimuli importanti in supravietuirea sa. Un exemplu ar fi, atunci cand ceva ii atinge obrazul, isi intoarce capul imediat si deschide gura gata sa se hraneasca, precum la sanul mamei. Isi tine respiratia atunci cand e scufundat in apa. Apuca lucruri care i se pun in manuta si strange cu o asemenea putere echivalenta cu sustinerea greutatii sale trupesti. Dar poate cel mai important exemplu, nou-nascutii sunt echipati cu mecanisme foarte puternice de invatare care le permit sa se plieze rapid ca sa interactioneze din ce in ce mai eficient cu mediul inconjurator, chiar daca acesta nu seamana cu cel cu care s-au invatat stramosii sai.

Simturi, reflexe si mecanisme de invatare, cu acestea incepem si e deja destul, daca stam sa ne gandim. Daca nu le-am avea din nastere, putin probabil ca am supravietui.

Ce nu stim despre creier

Dar iata cu ce nu ne nastem: informatii, date, reguli, software, cunostinte, lexicoane, reprezentari, algoritmi, programe, modele, amintiri, imagini, procesoare, subrutine, codificatoare, decodificatoare, simboluri sau memorii tampon – elemente de proiectare care permit calculatoarelor digitale sa se comporte asa-zis inteligent. Nu numai ca nu ne nastem cu astfel de lucruri, dar nici nu le dezvoltam – niciodata.

Nu stocam cuvinte sau regulile care ne spun cum sa le folosim. Nu ne cream reprezentari sau stimuli vizuali, nu le stocam intr-o memorie tampon pe termen scurt si nu le transferam intr-o memorie pe termen lung. Nu extragem informatii, imagini sau cuvinte din registre ale memoriei. Computerele fac toate aceste lucruri, insa organismele nu.

Ce fac computerele

Computerele, literalmente, proceseaza informatii – cifre, numere, litere, cuvinte, formule, imagini. Intai, informatia este codificata intr-un format pe care computerele sa-l poata folosi, ceea ce inseamna modele de 1 si de 0 (cum se spune, sistem binar sau biti, octeti) organizati in mici containere de date numite bytes. Se stie ca pe computer, fiecare byte contine 8 octeti si un anumit model, sau container, reprezinta litera c, alta litera a, alta i s.a.m.d., pana cand se formeaza cuvantul caine. E foarte interesant cum apesi pe un buton, la calculator, si iti da pe ecran un rezultat sau altul. Alte reprezentari din computer, precum niste imagini pe care le am stocate, contin cam un milion din acesti bytes (un megabyte), cumva insotiti de anumite caractere speciale care ii spun computerului sa se astepte la o imagine, nu la un cuvant.

Computerele, efectiv, misca modelele respective din loc in loc, pe diverse medii de stocare atasate la alte componente electronice. Cateodata copiaza modelele, iar alteori le transforma in diferite moduri – sa spunem, atunci cand corectam erorile dintr-un document sau cand retusam o fotografie. Regulile pe care le urmeaza acestea (programate tot de noi, oamenii) pentru a muta, copia sau opera in matricele de date sunt ele insele stocate in computer. Impreuna formeaza ceea ce numim setul de reguli denumit „program” sau „algoritm”. Un grup de asa ceva lucreaza impreuna ca sa ne ajutem sa realizam un anumit lucru (ca exemplu atunci cand cumparam actiuni online sau ne stabilim o intalnire, online) se numeste „aplicatie” sau „app”.

Sa-mi fie cu iertare aceasta introducere in computere dar vreau sa fiu clar: computerele chiar lucreaza cu reprezentarile simbolice. Ele chiar le stocheaza si le extrag. Ele chiar proceseaza. Ba chiar au si memorii fizice. Sunt ghidate aceste sisteme computationale de catre algoritmi.

Ce fac oamenii?

Oamenii, pe de alta parte, nu au avut, nu au asa ceva si nici nu vor avea. Avand in vedere aceasta realitate crunta, de ce oare atatia oameni de stiinta vorbesc despre viata noastra mentala ca si cand am fi computere? Vorbesc despre memorie fizica, despre stocarea informatiilor in creier, despre procesarea de informatie pe care ei o numesc gandire? Pana la urma, ce este mintea?

In cartea sa, Dupa Chipul si Asemanarea Noastra (2015), expertul in inteligenta artificiala George Zarkadakis descrie sase metafore distincte pe care oamenii le-au folosit in ultimii 2000 de ani in incercarea lor de a explica inteligenta umana.

In una din cele mai timpurii, pe care o gasim si in Biblie, oamenii se spune ca erau construiti din lut si pamant de catre un zeu inteligent, sau Dumnezeu care le-a insuflat spirit. Acest spirit „explica” inteligenta noastra, cel putin gramatical vorbind.

Atunci cand s-a inventat, sau descoperit, motorul hidraulic in secolul III i.Hr., acesta a deschis portita acestei idei cu care a fost echivalata inteligenta umana, ca fiind un model hidraulic, fluxul diferitelor fluide in corp – „umorile” – apartinand atat corpului cat si functiilor mentale. Metafora hidraulica a persistat mai mult de saisprezece secole, degradand practica medicala, mai ales, intre timp.

Prin secolul XVI, s-au construit automate care functionau cu leviere si rotite, inspirand inclusiv ganditori precum René Descartes care a spus „gandesc, deci exist”, afirmand prin aceasta faptul ca oamenii sunt masinarii complexe. Un secol mai tarziu, filozoful englez Thomas Hobbes sugera ideea ca gandirea provine din miscari mecanice minuscule care se petrec in creier. Apoi pe la 1700 si ceva s-au descoperit legaturi dintre electricitate si chimie care au nascut noi teorii despre inteligenta umana – inca odata, foarte metaforic ca natura. Iar pe la mijlocul anilor 1800, inspirat de avansurile in comunicatie de pe atunci, fizicianul german Hermann von Helmholtz a comparat creierul cu un telegraf.

Fiecare metafora reflecta cea mai avansata gandire a epocii care a generat-o. In mod previzibil, la doar cativa ani dupa aparitia tehnologiei informatice in anii 1940, se spunea ca creierul functioneaza ca un computer, cu rolul de hardware fizic jucat de creierul insusi, iar gandurile noastre servind drept software. Evenimentul de referinta care a lansat ceea ce astazi se numeste in general „stiinta cognitiva” a fost publicarea cartii Language and Communication (1951) a psihologului George Miller. Miller a propus ca lumea mentala sa poata fi studiata in mod riguros folosind concepte din teoria informatiei, calcul si lingvistica.

Acest tip de gandire a fost dus la expresia sa finala in scurta carte The Computer and the Brain (Computerul si Creierul) (1958), in care matematicianul John von Neumann a declarat categoric ca functia sistemului nervos uman este „la prima vedere digitala”. Desi recunostea ca, de fapt, se stiau putine lucruri despre rolul jucat de creier in rationamentul si memoria umana, el a trasat paralela dupa paralela intre componentele masinilor de calcul din acea vreme si componentele creierului uman.

Impulsionat de progresele ulterioare, atat in tehnologia informatica, cat si in cercetarea creierului, s-a dezvoltat treptat un ambitios efort multidisciplinar de intelegere a inteligentei umane, ferm inradacinat in ideea ca oamenii sunt, ca si computerele, procesoare de informatii. In prezent, acest efort implica mii de cercetatori, consuma miliarde de dolari in finantare si a generat o vasta literatura de specialitate constand atat in articole si carti tehnice, cat si in articole si carti de specialitate. Cartea lui Ray Kurzweil, Cum sa creezi o minte: Secretul gandirii umane dezvaluit (2013), exemplifica aceasta perspectiva, speculand asupra „algoritmilor” creierului, a modului in care creierul „proceseaza datele” si chiar a modului in care acesta se aseamana superficial cu circuitele integrate in structura sa.

Metafora procesarii informatiei (PI) a inteligentei umane domina acum gandirea umana, atat pe strada, cat si in stiinte. Practic, nu exista nici o forma de discurs despre comportamentul uman inteligent care sa se desfasoare fara a utiliza aceasta metafora, asa cum nici o forma de discurs despre comportamentul uman inteligent nu putea sa se desfasoare in anumite epoci si culturi fara a face referire la un spirit sau la o divinitate. Valabilitatea metaforei PI in lumea de astazi este in general asumata fara indoiala.

Dar metafora PI este, la urma urmei, doar o alta metafora – o poveste pe care o spunem pentru a da sens unui lucru pe care de fapt nu il intelegem. Si, la fel ca toate metaforele care au precedat-o, va fi cu siguranta data la o parte la un moment dat – fie inlocuita de o alta metafora, fie, in cele din urma, inlocuita de cunoasterea reala.

Viitor – Prezent – Trecut?

Logica defectuoasa a metaforei PI este destul de usor de explicat. Ea se bazeaza pe un silogism eronat – unul cu doua premise rezonabile si o concluzie eronata. Premisa rezonabila nr. 1: toate computerele sunt capabile sa se comporte in mod inteligent. Premisa rezonabila nr. 2: toate computerele sunt procesoare de informatii. Concluzie eronata: toate entitatile capabile sa se comporte inteligent sunt procesoare de informatii.

Lasand la o parte limbajul formal, ideea ca oamenii trebuie sa fie procesoare de informatii doar pentru ca computerele sunt procesoare de informatii este pur si simplu stupida, iar cand, intr-o zi, metafora PI va fi in cele din urma abandonata, va fi aproape sigur vazuta astfel de catre istorici, la fel cum vedem acum metaforele hidraulice si mecanice ca fiind stupide.

Daca metafora PI este atat de prosteasca, de ce este atat de lipicioasa? Ce ne impiedica sa o dam la o parte, asa cum am da la o parte o creanga care ne bloca drumul? Exista o modalitate de a intelege inteligenta umana fara a ne sprijini pe o carja intelectuala subreda? Si ce pret am platit pentru ca ne-am sprijinit atat de mult timp pe aceasta carja? Metafora PI, la urma urmei, a ghidat timp de decenii scrierile si gandirea unui numar mare de cercetatori din mai multe domenii. Cu ce pret?

Reprezentarile mentale

Robert Epstein, psiholog in cercetare la Institutul American de Cercetari Comportamentale si Tehnologie din California, a realizat un exercitiu intr-o clasa in care a invitat un student sa deseneze o imagine detaliata a unei bancnote de un dolar – „cat mai detaliata posibil”, i-a spus – pe tabla din fata salii. Cand studentul a terminat, Robert a acoperit desenul cu o foaie de hartie, a scos o bancnota de un dolar din portofel, a lipit-o cu banda adeziva pe tabla si i-a cerut studentului sa repete sarcina. Cand a terminat, a descoperit primul desen, iar clasa a comentat diferentele.

Pentru ca s-ar putea ca voi sa nu fi vazut niciodata o astfel de demonstratie sau pentru ca s-ar putea sa va fie greu sa va imaginati rezultatul, a rugat pe Jinny Hyun, unul dintre studentii stagiari de la institut unde isi desfasura cercetarile, sa realizeze cele doua desene. Iata desenul ei „din memorie” (observati metafora):

Si iata desenul realizat ulterior cand a avut o bancnota de un dolar alaturi:

Jinny a fost la fel de surprinsa de rezultat ca si dumneavoastra, dar este tipic. Dupa cum puteti vedea, desenul realizat in absenta bancnotei de un dolar este oribil in comparatie cu desenul realizat pe baza unui exemplar, chiar daca Jinny a vazut o bancnota de un dolar de mii de ori.

Care este problema? Avem sau nu o „reprezentare” a bancnotei de un dolar „stocata” intr-un „registru de memorie” in creierul nostru? Nu putem sa o „recuperam” si sa o folosim pentru a face desenul nostru?

Evident ca nu, si nici o mie de ani de neurostiinta nu vor reusi sa localizeze o reprezentare a unei bancnote de un dolar stocata in creierul uman, pentru simplul motiv ca nu se afla acolo pentru a fi gasita.

De fapt, o multitudine de studii asupra creierului ne arata ca zone multiple si uneori mari ale creierului sunt adesea implicate chiar si in cele mai banale sarcini de memorie. Atunci cand sunt implicate emotii puternice, milioane de neuroni pot deveni mai activi. Intr-un studiu realizat in 2016 de neuropsihologul Brian Levine, de la Universitatea din Toronto, si de altii, asupra supravietuitorilor unui accident de avion, rememorarea accidentului a crescut activitatea neuronala in „amigdala, lobul temporal medial, linia mediana anterioara si posterioara si cortexul vizual” al pasagerilor.

Ideea, lansata de mai multi oameni de stiinta, conform careia amintirile specifice sunt cumva stocate in neuroni individuali este absurda; in orice caz, aceasta afirmatie nu face decat sa impinga problema memoriei la un nivel si mai provocator: cum si unde, pana la urma, este stocata memoria in celula?

Deci, ce se intampla atunci cand Jinny deseneaza bancnota de un dolar in absenta acesteia? Daca Jinny nu ar fi vazut niciodata o bancnota de un dolar inainte, probabil ca primul ei desen nu ar fi semanat deloc cu cel de-al doilea desen. Dupa ce a vazut bancnote de dolar inainte, s-a schimbat intr-un fel. Mai exact, creierul ei a fost modificat intr-un mod care i-a permis sa vizualizeze o bancnota de dolar – adica sa retraiasca experienta de a vedea o bancnota de dolar, cel putin intr-o anumita masura.

Diferenta dintre cele doua diagrame ne aminteste ca vizualizarea unui lucru (adica a vedea ceva in absenta sa) este mult mai putin precisa decat a vedea ceva in prezenta sa. Acesta este motivul pentru care suntem mult mai buni la recunoastere decat la reamintire. Atunci cand ne reamintim ceva (de la latinescul re, „din nou”, si memorari, „a fi constient de, a avea habar de”), trebuie sa incercam sa retraim o experienta; dar atunci cand recunoastem ceva, trebuie doar sa fim constienti de faptul ca am mai avut aceasta experienta perceptiva.

Sa clarificam ceea ce traim

Poate ca veti obiecta fata de aceasta demonstratie. Jinny mai vazuse bancnote de un dolar inainte, dar nu facuse un efort deliberat de a „memora” detaliile. Daca ar fi facut acest lucru, ati putea argumenta ca ar fi putut, probabil, sa deseneze a doua imagine fara ca bancnota sa fie prezenta. Totusi, chiar si in acest caz, nici o imagine a bancnotei de un dolar nu a fost in vreun fel „stocata” in creierul lui Jinny. Ea a devenit pur si simplu mai bine pregatita pentru a o desena cu acuratete, la fel cum, prin practica, un pianist devine mai priceput in a canta un concert fara a absorbi cumva o copie a partiturii.

Pornind de la acest exercitiu simplu, putem incepe sa construim cadrul unei teorii fara metafore a comportamentului uman inteligent – o teorie in care creierul nu este complet gol, dar este cel putin golit de bagajul metaforei PI.

In timp ce navigam prin lume, suntem schimbati de o varietate de experiente. De remarcat in mod deosebit sunt experientele de trei tipuri: 1) observam ceea ce se intampla in jurul nostru (comportamentul altor persoane, sunetele muzicii, instructiunile care ne sunt adresate, cuvintele de pe pagini, imaginile de pe ecrane); 2) suntem expusi la partajarea unor stimuli neimportanti (cum ar fi sirenele masinilor de politie sau ambulante), cu stimuli importanti (cum ar fi aparitia masinilor de politie); 3) suntem pedepsiti sau recompensati pentru ca ne comportam in anumite moduri.

Devenim mai eficienti in viata noastra daca ne schimbam in moduri care sunt in concordanta cu aceste experiente – daca acum putem recita o poezie sau canta un cantec, daca suntem capabili sa urmam instructiunile care ne sunt date, daca raspundem la stimuli neimportanti mai mult ca la stimuli importanti, daca ne abtinem sa ne comportam in moduri care au fost pedepsite, daca ne comportam mai frecvent in moduri care au fost recompensate.

In ciuda titlurilor inselatoare, nimeni nu are cu adevarat nici cea mai mica idee despre cum se schimba creierul dupa ce am invatat sa cantam un cantec sau sa recitam o poezie. Dar nici cantecul, nici poezia nu au fost „stocate” in el. Creierul s-a schimbat pur si simplu intr-un mod ordonat care ne permite acum sa cantam cantecul sau sa recitam poezia in anumite conditii. Atunci cand sunt chemati sa cante, nici cantecul, nici poezia nu sunt „extrase” in vreun fel de undeva din creier, asa cum nu sunt „recuperate” miscarile degetelor atunci cand batem cu ele pe birou. Pur si simplu cantam sau recitam – nu este necesara nici o recuperare a datelor.

Ce spun ceilalti oameni de stiinta?

Cu ani de zile in urma, neurosavantul Eric Kandel de la Universitatea Columbia, castigator al Premiului Nobel pentru identificarea unor schimbari biochimice din sinapsele neuronale ale melcilor marini Aplysia, a fost intrebat intr-un studiu cat timp considera ca ne-ar lua sa intelegem cum functioneaza memoria. A raspuns rapid: „o suta de ani”. Insa nu a fost intrebat daca credea ca metafora PI ne incetinea studiile in neurostiinte, insa alti savanti chiar au inceput sa se gandesc la ce e de neconceput – faptul ca metafora este indispensabila.

Cativa savanti din stiinta cognitiva, cu precadere Anthony Chemero de la Universitatea din Cincinnati, autorul cartii Stiinta Cognitiva Strict Intruchipata (2009), resping acum complet ideea ca creierul uman functioneaza ca un computer. Punctul de vedere majoritar este ca noi, la fel ca si computerele, dam sens lumii prin efectuarea de calcule asupra reprezentarilor mentale ale acesteia, insa Chemero si altii descriu un alt mod de a intelege comportamentul inteligent – ca o interactiune directa intre organisme si lumea lor.

Cel mai frumos exemplu al diferentei dramatice dintre perspectiva PI si ceea ce unii numesc acum punctul de vedere „anti-reprezentational” al functionarii umane implica doua moduri diferite de a explica modul in care un jucator de baseball reuseste sa prinda o minge zburatoare – frumos explicat de Michael McBeath, acum la Universitatea de Stat din Arizona, si colegii sai intr-un articol din 1995 din Science. Perspectiva PI presupune ca jucatorul sa formuleze o estimare a diferitelor conditii initiale ale zborului mingii – forta de impact, unghiul traiectoriei, lucruri de acest gen – apoi sa creeze si sa analizeze un model intern al traiectoriei pe care se va deplasa probabil mingea, apoi sa foloseasca acest model pentru a ghida si ajusta miscarile motorii in mod continuu in timp, pentru a intercepta mingea. Daca ar face toate astea, cu siguranta s-ar trezi lovit de minge direct in ochi, sau ceva de genul.

Toate acestea sunt bune si frumoase daca am functiona asa cum functioneaza computerele, dar McBeath si colegii sai au oferit o explicatie mai simpla: pentru a prinde mingea, jucatorul trebuie pur si simplu sa se deplaseze intr-un mod care sa mentina mingea intr-o relatie vizuala constanta in raport cu baza si cu peisajul inconjurator (din punct de vedere tehnic, intr-o „traiectorie optica liniara”, mai neaos, sa poata ochii mingea). Acest lucru poate parea complicat, dar este de fapt incredibil de simplu si complet lipsit de calcule, reprezentari si algoritmi.

La fel ca si condusul unui automobil, nu te gandesti cum sa conduci si nu faci calcule algoritmice, altfel ai cauza un grav accident, ci pur si simplu conduci instinctiv. E o relationare reciproca.

Doi profesori de psihologie hotarati de la Universitatea Leeds Beckett din Marea Britanie – Andrew Wilson si Sabrina Golonka – includ exemplul baseball-ului printre multe altele care pot fi privite simplu si rational in afara cadrului PI. Acestia scriu de ani de zile pe blog despre ceea ce ei numesc „o abordare mai coerenta si mai naturalizata a studiului stiintific al comportamentului uman… in dezacord cu abordarea dominanta a neurostiintelor cognitive”. Cu toate acestea, este departe de a fi o miscare; stiintele cognitive dominante continua sa se complaca in mod necritic in metafora PI, iar unii dintre cei mai influenti ganditori din lume au facut predictii marete despre viitorul omenirii care depind de validitatea metaforei.

Una dintre predictii – facuta de futuristul Kurzweil, de fizicianul Stephen Hawking si de neurologul Randal Koene, printre altii – este ca, deoarece se presupune ca constiinta umana este ca un software de calculator, in curand va fi posibil sa se descarce mintile umane pe un computer, in circuitele caruia vom deveni extrem de puternici din punct de vedere intelectual si, foarte posibil, nemuritori. Acest concept a stat la baza intrigii filmului distopic Transcendence (2014), cu Johnny Depp in rolul unui om de stiinta asemanator lui Kurzweil, a carui minte a fost descarcata pe internet – cu rezultate dezastruoase pentru omenire.

Din fericire, pentru ca metafora PI nu este nici pe departe valabila, nu va trebui niciodata sa ne facem griji cu privire la o minte umana care sa o ia razna in spatiul cibernetic; din pacate, de asemenea, nu vom atinge niciodata nemurirea prin descarcare. Acest lucru nu se datoreaza doar absentei unui software de constiinta in creier; exista o problema mai profunda aici – sa o numim problema unicitatii – care este atat inspirata, cat si deprimanta.

Unicitatea

Deoarece in creier nu exista nici „banci de memorie”, nici „reprezentari” ale stimulilor si deoarece tot ceea ce este necesar pentru ca noi sa functionam in lume este ca creierul sa se schimbe intr-un mod ordonat ca urmare a experientelor noastre, nu exista niciun motiv sa credem ca doi dintre noi se schimba in acelasi mod datorita aceleasi experiente. Daca tu si cu mine participam la acelasi concert, schimbarile care au loc in creierul meu atunci cand ascult a 5-a de Beethoven vor fi aproape sigur complet diferite de schimbarile care au loc in creierul tau. Aceste schimbari, oricare ar fi ele, sunt construite pe baza structurii neuronale unice care exista deja, fiecare structura dezvoltandu-se de-a lungul unei vieti de experiente unice.

Acesta este motivul pentru care, asa cum a demonstrat Sir Frederic Bartlett in cartea sa Remembering (1932), nu exista doua persoane care sa repete o poveste pe care au auzit-o in acelasi mod si de ce, in timp, recitarea povestii va fi din ce in ce mai divergenta. Nu se face niciodata o „copie” a povestii; mai degraba, fiecare individ, dupa ce aude povestea, se schimba intr-o anumita masura – suficient pentru ca, atunci cand este intrebat mai tarziu despre poveste (in unele cazuri, la cateva zile, luni sau chiar ani dupa ce Bartlett le-a citit prima data povestea) – sa poata retrai experienta auzita din momentul povestirii intr-o anumita masura, desi nu foarte bine (a se vedea primul desen al bancnotei de un dolar, de mai sus).

Acest lucru este inspirational, presupun, deoarece inseamna ca fiecare dintre noi este cu adevarat unic, nu doar in ceea ce priveste constitutia genetica, ci chiar si modul in care creierul nostru se schimba in timp. Este, de asemenea, deprimant, deoarece face ca sarcina neurostiintelor sa fie descurajanta aproape dincolo de orice imaginatie. Pentru orice experienta data, schimbarea ordonata ar putea implica o mie de neuroni, un milion de neuroni sau chiar intregul creier, modelul de schimbare fiind diferit in fiecare creier.

Mai rau, chiar daca am avea capacitatea de a face o fotografie a tuturor celor 86 de miliarde de neuroni ai creierului si apoi de a simula starea acestor neuroni intr-un computer, acest vast model nu ar insemna nimic in afara corpului creierului care l-a produs. Acesta este poate cel mai flagrant mod in care metafora PI a distorsionat gandirea noastra despre functionarea umana. In timp ce computerele stocheaza copii exacte ale datelor – copii care pot persista neschimbate pentru perioade lungi de timp, chiar daca alimentarea cu energie electrica a fost oprita – creierul pastreaza intelectul nostru doar atat timp cat ramane in viata. Nu exista un intrerupator de pornire si oprire. Fie creierul continua sa functioneze, fie noi disparem. Mai mult, asa cum a subliniat neurobiologul Steven Rose in Viitorul Creierului (2005), o fotografie a starii actuale a creierului ar putea fi, de asemenea, lipsita de sens daca nu am cunoaste intreaga istorie de viata a proprietarului acelui creier – poate chiar si despre contextul social in care acesta a fost crescut. Motiv pentru care neurostiintele nu fac niciodata, sa spunem, studii clinice multidisciplinare, sau mai bine spus interdisciplinare.

Ganditi-va cat de dificila este aceasta problema. Pentru a intelege chiar si elementele de baza ale modului in care creierul gestioneaza intelectul uman, s-ar putea sa avem nevoie sa cunoastem nu doar starea actuala a tuturor celor 86 de miliarde de neuroni si a celor 100 de trilioane de interconexiuni ale acestora, nu doar puterea variabila cu care sunt conectati si nu doar starile celor peste 1.000 de proteine care exista la fiecare punct de conexiune, ci si modul in care activitatea din moment in moment a creierului contribuie la integritatea sistemului. Adaugati la aceasta unicitatea fiecarui creier, determinata in parte de unicitatea istoriei de viata a fiecarei persoane, iar predictia lui Kandel incepe sa sune chiar prea optimist. (Intr-un articol recent din The New York Times, neurologul Kenneth Miller a sugerat ca vor fi necesare „secole” doar pentru a intelege conectivitatea neuronala de baza – pana cand aceasta se schimba din nou).

Intre timp, se strang sume uriase de bani pentru cercetarea creierului, bazate in unele cazuri pe idei eronate si pe promisiuni care nu pot fi respectate. Cel mai flagrant exemplu de neurostiinta care a mers prost, documentat recent intr-un raport din Scientific American, se refera la Human Brain Project, in valoare de 1,3 miliarde de dolari, lansat de Uniunea Europeana in 2013. Convinsi de carismaticul Henry Markram ca ar putea crea o simulare a intregului creier uman pe un supercomputer pana in anul 2023 si ca un astfel de model ar revolutiona tratamentul bolii Alzheimer si al altor afectiuni, oficialii UE au finantat proiectul sau practic fara nicio restrictie. La mai putin de doi ani de la inceperea proiectului, proiectul s-a transformat intr-o „epava cerebrala”, iar lui Markram i s-a cerut sa se retraga.

Noi suntem organisme, nu computere. Intelegeti asta! Haideti sa continuam sa incercam sa ne intelegem pe noi insine, dar fara a fi impovarati de un bagaj intelectual inutil. Metafora procesarii informationale a avut o jumatate de secol de existenta, producand putine, daca nu chiar niciuna, intelegeri de-a lungul timpului. A sosit momentul sa apasam pe tasta DELETE!

Traducere si adaptare dupa Your Brain does not process information and it is not a computer, de Robert Epstein.