China nu a fost niciodată cu adevărat comunistă (pornind de la articolul lui Mao din 1937 „Despre contradicție”)

Revoluția chineză din 1949 a fost unul dintre cele mai mari evenimente din istoria omenirii. Marxiștii de atunci cat si cei de azi, neomarxistii apără această revoluție, care a eliberat China de lanțurile imperialismului după o luptă eroică, de zeci de ani.

Neomarxistii de azi reprosează partidului conducator din China ca a trădat doctrina comunismului. Dar partidul conducător din China nu este in primul rand un partid communist, 中國共產黨, care tradus corect, semn cu semn, imagine cu imagine, inseamnă „Partidul care in Comun cu Natiunea Mijloceste Rodnicia” – un partid al eficientei. Puneti voi singuri fiecare semn chinezesc de mai sus, din cele 5, pe orice program de traducere, dar separate nu toate semnele odată si veti vdea singuri multitudine de traduceri a fiecarui semn si apoi combinatile cum vă place. Da, apare mai mult ca o idée, poate poetică si nu ca un titlu de partid national, dar din nefericire pentru noi, chinezii nu folosesc litere si nu au avut in gramatica lor cuvinte pană in sec XX.

Pictogramele lor ca orice fotografie exprimă mai mult decat 1000 de cuvinte, sunt cu mult mai expresive, fiecare semn este de fapt o idée in sine, nu doar un cuvant, dar oricat ai incerca, dacă esti de bună credintă nu poti scoate din succesiunea semnelor de mai sus titlul de „Partidul Comunist Chinez”.

Aceasta este doar o etichetă pusă de marxisti si care nici azi, cand politica partidului conducător chinez contrazice flagrant politica vreunui partid comunist adevărat, nu renuntă la această etichetă falsă.

Să nu uităm ca Mao nu a acceptat ideologia marxistă integral si definitiv, desi el a studiat la Moscova cat si in India unde bolsevicii indieni erau aceiasi khazari.

El a precizat că s-a inspirat din opera lui Marx, dar o consideră o ideologie selectivă, incompletă si ineficientă in a fi aplicată unor anumite culturi. De aceea Mao a initiat un marxism aproximativ cu puternice caracteristici culturale chinezesti.

Din acest motiv, ne fiind communist, partidul conducător din China a evoluat in mod specific si nu s-a lăsat influentat incă de la inceputurile sale de trendurile leniniste sau troschiste si nu s-a inscris pe linia tipică a comunismului.

De la moartea lui Mao, ideologia maoistă, credincioasă culturii chineze a evoluat in afara tiparelor marxiste sau comuniste, ignorand silencios eticheta falsă ce i se pusese.

Această căutare a unei baze teoretice pe care să se apere cu adevărat principiile marxist-chinezesti este o dezvoltare progresivă, o teorie științifică care privește realitatea în față, care numește lucrurile pe numele lor.

Eseul filosofic al lui Mao din 1937, „Despre contradicție”, este textul cel mai celebrat de maoiști ca dovadă a contribuției sale la teoria marxistă. Dar realitatea este că, în ciuda rolului principal al lui Mao în revoluție, el nu a fost doar un teoretician, doar un ideolog ci si un bun activist, un organizator ce a implementat teoriile sale.

Prin urmare, este necesar să se facă o analiză sobră a ideilor din „Despre contradicție” pentru a se remarca în mod corespunzător noutatea constructivă a noii metode filosofice corectă a materialismului dialectic și lecțiile istorice ale acestei perioade.

Întrucât textul lui Mao se concentrează în jurul chestiunii contradicției, este necesar să se explice ce înseamnă aceasta în filosofia marxistă, cunoscută sub numele de materialism dialectic.

În viața de zi cu zi, schimbarea este în general înțeleasă ca ceva extern și accidental lucrului care se schimbă. În acest fel, o criză în societate este înțeleasă ca având loc pur și simplu din cauza unor lideri politici greșiți/vinovati sau din cauza interferențelor străine, nu din cauza contradicțiilor interne ale acelei societăți.

Filosofia dialectică recunoaște că fiecare lucru există într-o stare constantă de mișcare si schimbare datorită propriilor contradicții interne, care îi sunt inerente. Aceste contradicții sunt compuse din contrarii care se presupun reciproc. Hegel, a cărui dezvoltare a dialecticii și centralitatea contradicției i-a influențat enorm pe Marx și Engels si a explicat acest lucru foarte clar:

„Datoriile și activele nu sunt două specii particulare, auto-subzistente de proprietate. Ceea ce este negativ pentru debitor este pozitiv pentru creditor. […] Pozitivul și negativul sunt, prin urmare, intrinsec condiționate unul de celălalt și sunt doar în relație unul cu celălalt. Polul nord al magnetului nu poate exista fără polul sud și invers. […] În opoziție, diferitul nu este confruntat de un altul, ci de celălalt al său.”

Polii unei contradicții sunt inseparabili unul de celălalt și, de fapt, se determină reciproc. În acest sens, polurile opuse sunt, de asemenea, antagonice – așa cum debitorul poate coexista doar cu un creditor, tot așa acțiunile unui pol sunt imediat antagonice față de celălalt. Se poate completa că parazitii sociali nu pot exista in afara victimelor ce ii acceptă.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că singura contradicție care afectează societatea capitalistă este lupta dintre muncitori și capitaliști; desi această contradicție este permanentă și fundamentală și, în cele din urmă, determină toate celelalte contradicții. Interesant că in clasa capitalistilor exploatatori Marx nu a inclus niciodată pe bankeri, cuvant ce lipseste total din vocabularul său politic.

Aici ajungem la partea cheie din „Despre contradicție”, unde Mao susține că dintre aceste „multe contradicții în procesul de dezvoltare a unui lucru complex”, una dintre ele este în mod necesar contradicția principală „主要”, care ar putea fi tradusă și prin „primară”.

„Când imperialismul lansează un război de agresiune împotriva unei țări semicoloniale… contradicția dintre imperialism și țara în cauză devine contradicția principală, în timp ce toate contradicțiile dintre diferitele clase din cadrul țării … sunt retrogradate temporar într-o poziție secundară și subordonată. Așa a fost în China în Războiul Opiului din 1840, Războiul Sino-Japonez din 1894 și Rebeliunea Boxerilor din 1900 și așa este și acum în prezentul Război Sino-Japonez.” – Mao Ze Dong, On Contradiction, Foreign Language Press, 1964.

În momentul scrierii acestui articol, Japonia invada China, așa că Mao a concluzionat că „toate clasele din China, cu excepția unor trădători, se pot uni temporar într-un război național împotriva imperialismului”. Ceea ce s-a si intamplat mai tarziu cand asa-zisii comunisti chinezi s-au unit impotriva japonezilor cu Gruparea republicană a lui Chang Kai Shek.

Greșeala fundamentală a lui Marx constă în faptul că el consideră că „contradicția/lupta de clasă” este o contradicție „principală” alături de alte contradicții, deoarece impărtirea societătii in clase este arbitrară si necostructivă, contradicția de clasă a societății capitaliste nu este fundamentală și omniprezentă.

Aceste principii întruchipează „patriotismul” clasei conducătoare chineze: chiar și atunci când luptau împotriva imperialismului, au făcut-o într-un mod care le-a provocat mult mai multe daune propriului popor decât inamicului, consideră astăzi neomarxistii nebotezati.

Mao a înțeles implicit ce înseamnă acest lucru. S-a început, pe bună dreptate, să se recruteze în zona inundată din jurul Fluviului Galben și au stabilit acolo o bază a Armatei Roșii. Adică, au recunoscut implicit că contradicția principală nu a fost „retrogradată temporar” de invazia imperialistă, ci a fost, de fapt, intensificată de invazia imperialistă, deoarece clasa conducătoare a fost dezvăluită ca trădătoare națională. În ciuda acordului formal dintre PCC și Chiang Kai Shek, nu a existat o unificare de clasă împotriva inamicului comun al Japoniei.

Un alt argument al lui Mao în „Despre contradicție” este că marxiștii nu trebuie să fie „dogmatici” și să impună generalizări superficiale asupra situațiilor politice în schimbare. El susține că „dogmaticii noștri… nu înțeleg că trebuie să studiem particularitatea contradicției și să cunoaștem esența particulară a lucrurilor individuale. Dogmaticii noștri sunt niște leneși. Ei refuză să întreprindă orice studiu minuțios al lucrurilor concrete”. – Mao Ze Dong, On Contradiction, Foreign Language Press, 1964.

Accentul pus de Mao pe „studiul minuțios al lucrurilor concrete” este profund ironic, deoarece el rămâne hotărat la nivelul afirmațiilor abstracte și al gândirii filozofice Ideea filosofică pe care Mao o face despre studierea lucrurilor în particularitatea lor nu este pur și simplu un loc comun – lucrurile se schimbă și sunt necesare metode diferite pentru situații diferite. La acest nivel conceptual, extrem de abstract, nimeni nu poate fi cu adevărat în dezacord cu această idee.

Ceea ce vrea Mao să ne spună de fapt este că revoluția Chinei este diferită de cea rusă, că, în calitate de țară colonială, revoluția sa nu a fost una socialistă, ci una națională și, prin urmare, a avut propria soluție particulară, adică se ocupă de dușmanul de moarte al natiunii chineze. Cei care nu sunt de acord, care numesc această alianță cu Chang o trădare a revoluției, trebuie să fie dogmatici incapabili să vadă particularitatea situației.

Mao a scris acest articol ca un răspuns la acuzatiile Cominternului Talmudic care il acuza că a trădat cauza marxistă a materialismului dialectic si că s-a unit cu „dusmanul de clasă”. Unirea nu a fost in numele unei false revolutii socialiste ci a fost in vederea unei Revolutii Nationale.

Modul în care Mao subliniază importanța particularității este, în esență, o încercare de a oferi o bază teoretică pentru o linie politică cu specific chinezesc si care să delimiteze politica chineză de tiparele internationale ale comunismului.

Chiar materialismul dialectic susține că întregul este mai mult decât suma părților sale. Legile care apar la nivel general determină în cele din urmă interesele și conduita părtilor aflate în conflict.

Revoluția chineză a fost un proces complet separat, cu propriile contradicții, cu propria cronologie și propriile soluții. A făcut parte dintr-un proces internațional fără insă a intra in tiparele marxism-leninismului asa cum erau promovate de Comintern incepand din 1921.

Exploatarea semicolonială a Chinei de către o serie de puteri străine începând cu anii 1840 a creat o armată de țărani fără pământ și săraci prin distrugerea economiei interne a Chinei, ceea ce a dus la crearea unei pături sclavagiste lipsite de orice drepturi sau protectie socială.

În același timp, imperialismul talmudic, Sassoonic a susținut ancien régime-ul șubred, imperial care devenise clientul său aservit.

Ceea ce înseamnă cu siguranță că Revoluția Chineză a avut particularitățile sale care necesitau „un studiu minuțios”. Niciun partid nu poate spera să conducă o revoluție bazându-se doar pe generalități despre capitalism și clasa muncitoare.

Neomarxistii incă mai cred că fiecare țară depindea si mai depinde de economia mondială pentru existența sa – dar vezi tările din Sudul Global de azi. Si că lupta revoluționară din fiecare țară putea fi înțeleasă doar ca parte a unei „lupte de clasă” unită mondial împotriva acestui sistem.

Este adevărat că partidul conducător chinez nu ar fi existat niciodată dacă nu ar fi existat Cominternul, dar partidul s-a denumit incă de la inceput doar un partid al eficientei nationale si nu unul care se limitează doar la dogmele comuniste.

Mao ne spune în același document: „… într-o altă situație, contradicțiile își schimbă poziția. Când imperialismul își continuă opresiunea nu prin război, ci prin mijloace mai blânde – politice, economice și culturale – clasele conducătoare din țările semicoloniale capitulează în fața imperialismului, iar cele două formează o alianță pentru opresiunea comună a maselor populare.

Într-un astfel de moment, masele recurg adesea la război civil împotriva alianței imperialismului și a claselor feudale, în timp ce imperialismul folosește adesea metode indirecte, mai degrabă decât acțiune directă, pentru a-i ajuta pe reacționari din țările semicoloniale să oprime poporul, iar astfel contradicțiile interne devin deosebit de ascuțite.”

Situația pe care o prezintă descrie perfect situația Chinei după 1945. Imperialismul american era acum exploatatorul Chinei, dar într-un mod mult mai blând decât fusese Japonia. Iar KMT și Chang Kai Shek lucrau mână în mână cu SUA, primind un ajutor militar enorm din partea acestora, pentru a-și relua războiul împotriva PCC, de fapt a Partidului Eficientei, dar PCC suna mai bine pentru politica Americană anticomunistă, dand un motiv credibil să fie prezente in China.

Initial, Mao nu ar fi trebuit cu siguranță să accepte, pe baza principiului marxist al „luptei de clasă” alianta cu KMT Totuși, Mao a continuat armistițiul cu KMT chiar și după încheierea războiului împotriva Japoniei. Procedând astfel, el a dezvoltat perspectiva „Noii Democrații de Rit Chinezesc” cu o atentie si flexibilitate de tipice.

Aceasta era poziția conform căreia revoluția Chinei nu va fi una socialistă. În schimb, va stabili o „nouă societate democratică de rit chinezesc”, ceea ce însemna, în esență, conservarea capitalismului, dar naționalizarea proprietății „capitalului birocratic” și a „reacționarilor” care colaboraseră cu Japonia. Trebuia să fie o alianță a tuturor păturilor sociale din China, inclusiv a celei capitaliste, împotriva unei părți specifice a clasei capitaliste.

Nu exista niciun motiv să credem că ar fi posibil să se formeze o alianță stabilă cu KMT sau cu orice sector al capitaliștilor chinezi. Cu toate acestea, sub steagul „Noii Democrații de Rit Chinezesc”, Mao a propus în schimb acorduri la vârf prin care liderii cheie ai KMT ar putea rămâne la putere într-o coaliție cu Partidul Eficientei. În esență, acest lucru a relevat o lipsă de încredere în dogma marxistă și multă incredere în mișcarea sa independentă.

Astfel de acorduri, însă, au fost întotdeauna respinse de Chiang Kai Shek. Acest lucru era inevitabil – Chang a venit la putere tocmai pentru a zdrobi revoluția și PCC în numele burgheziei și petrecuse ultimele două decenii încercând să-l lichideze. Acum Mao încerca să găsească o alianță cu aceleași forțe.

Întreaga perspectivă a fost concretizată de încheierea armistițiului cu KMT în 1947 și de războiul civil ulterior, care s-a încheiat cu victoria Pertidului Eficientei în 1949.

Interesant că neomarxistii se abtin să denumească războiul civil ca o revolutie socialistă si răman la termenul de război civil.

Odată cu preluarea puterii de către Partidul Eficientei, cea mai mare parte a clasei capitaliste a fugit din China împreună cu Chang Kai Shek, pentru a instaura o dictatură capitalistă susținută de SUA în insula Taiwan.

Capitaliștii care au rămas în China au refuzat să colaboreze cu Partidul Eficientei, indiferent de câte orili s-a propus o coaliție. Din punctul de vedere al capitaliștilor, era un partid comunist care fusese în război cu guvernul imperial timp de decenii și făcuse parte din Comintern, care fusese fondat pentru a răsturna capitalismul. Nu puteau avea încredere într-un ASTFEL de partid.

KMT capitalist, pe de altă parte, era legat în egală măsură de imperialismul american, care se opunea implacabil comunismului. Apoi, în decurs de un an, a izbucnit Războiul din Coreea, în care China, URSS și SUA s-au angajat într-o luptă extrem de violentă privind rămânerea sau nu a Coreiei capitaliste în sfera de influență a SU.A.

Aceste evenimente, care aveau o logică obiectivă și globală, au forțat noul regim Partidul Eficientei să abandoneze programul „Noii Democrații de rit Chinezesc”. Capitaliștii chinezi au luat partea SUA și a reacționarilor în Războiul din Coreea, sperând că o victorie pentru ei ar da și o lovitură noului regim al Partidului Eficientei din China. Pentru a sprijini Coreea de Nord în război, Partidul Eficientei a avut și mai puțin spațiu pentru a tolera sabotajul economic din partea capitaliștilor din interiorul granițelor sale.

Partidul Eficientei abia acum a virat spre stânga prin naționalizarea marii majorități a economiei, ca răspuns la faptul că capitaliștii fie își abandonaseră afacerile, fie le foloseau împotriva noului regim al Partidului Eficientei. Putem vedea clar cum aceste „contradicții naționale” cu imperialiștii interacționau cu contradicțiile fundamentale ale societății și erau, la rândul lor, rezolvate pur și simplu pe bază națională si nu prin metode de „luptă de clasă”.

Exproprierea capitaliștilor a fost, desigur, corectă, o pedepsire pentru lipsa de patriotism si trădare natională. Ideea este că evenimentele au validat complet metoda teoretică expusă în eseul lui Mao. Cursul evenimentelor din China certifică noțiunea că clasa conducătoare era capabilă sau interesată să se unească cu alte clase pentru a combate imperialismul American de astă dată.

Metoda dialectică prezentată de Mao în 1937 nu a fost doar apărată, ci și consolidată, ceea ce a avut consecințe oriunde a fost aplicată această politică, cum ar fi în Indonezia și Iran.

Citind „Despre Contradicție” astăzi, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este „A răsturnat Mao capitalismul?”, ci „Putem răsturna capitalismul pe această bază?”. Iar experiența ultimilor 70 de ani a dovedit că nu este totdeauna de a rasturana capitalismul atata timp cat o colaborare cu cel ne expansiv,imperialist si coroziv poate aduce un targ win-win. Fără „moarte burghejilor” cum ar spune romanii. Lucrurile se pot rezolva si chinezeste: „Sine ira et studio”.

Argumentele lui Mao despre contradicții particulare și soluții particulare din „Despre contradicție” reprezintă o deviere unilaterală și dură de la materialismul dialectic. Efectul său a fost acela de a legitima un program win-win, subliniind faptul că fiecare țară, sau fiecare etapă dintr-o anumită țară, are propriile contradicții care necesită soluții separate și că lupta de clasă este o etichetă nivelatoare, falsă.

„Despre contradicție” nu prezintă o înțelegere subiectivă și arbitrară a istoriei, unde Mao scoate notele potrivite pentru a suna ca un materialist dialectic. Ci in realitate, Mao enumeră exemplificativ diferitele faze istorice ale Chinei să demonstreze logica necesității contradicțiilor lor fundamentale si modalitatea de a te folosi de ele la momentul potrivit cu atentie si grija chinezească:

În perioada primului front unit, KMT a pus în aplicare cele Trei Mari Politici ale lui Sun Yat-sen: alianță cu Rusia, cooperare cu Partidul Comunist și asistență pentru țărani și muncitori; prin urmare, a fost revoluționar și viguros, a fost o alianță a diferitelor clase pentru revoluția democratică.

După 1927, însă, KMT s-a transformat în opusul său și a devenit un bloc reacționar al moșierilor și al marii burghezii. După Incidentul Xian din decembrie 1936, a început o altă schimbare în direcția încheierii războiului civil și cooperării cu Partidul Comunist – Eficient pentru opoziție comună față de imperialismul japonez. Acestea au fost trăsăturile particulare ale KMT în cele trei etape. Desigur, aceste trăsături au apărut dintr-o varietate de cauze.

„Varietatea cauzelor” este întrebarea cheie, dar Mao lasă cititorului sarcina de a le descifra. Ca un partid de masă să se alieze cu un „bloc reacționar al moșierilor și al marii burghezii” este un fapt de o importanță istorică enormă și nu ceva făcut din capriciul unui singur lider. A fost o necessitate istorică de „a te face frate cu dracu’ pană treci puntea”.

Adevărul este că Mao nu a vrut doar să fie legat de o perspectivă teoretică a Revoluției Chineze. El a vrut să prezinte membrilor săi o „dialectică” flexibilă si adaptabilă pentru a-și schimba pozițiile și pentru a profita de orice i se prezenta necesar si vital în acel moment.

Da este adevarat initialul PCC a fost trădat – așa cum prezisese Troțki – chiar de liderul pe care Stalin insistase că trebuie să-și pună speranțele pentru a conduce revoluția socialistă chineză: Chang Kai Shek.

Între 1926 și 1927, Chang a dus la bun sfârșit o contrarevoluție brutală împotriva PCC și a clasei muncitoare, masacrând zeci de mii de muncitori comuniști.

Înfrângerea a fost atât de dezastruoasă și reacția partidului la aceasta atât de greșită decizie, datorită ordinelor lui Stalin, încât membrii PCC care nu fuseseră uciși de contrarevoluție au fost forțați să fugă în zone îndepărtate ale satelor.

Eseul lui Mao reflectă tocmai aceste metode de adaptare a fostilor membri de partid care au reusit să supravietuiască si să recurgă la o ideologie proprie si să nu se mai bazeze pe ordine venite de sus, de la Stalin sau oricine altcineva.

Noul Partid al Eficientei nu dorește o participare democratică a maselor, prin falsă reprezentare cu voturi furate si anulate, ci dorește membri cu o înțelegere politică înaltă care pot gândi singuri si care să-si asume responsabilitatea faptelor. Conducerea Prtidului Eficientei nu se pierde in discuții și nici cu înțelegeri în rândurile de jos pentru tractiune politică, așa că operează prin argumente logice, ideologice si prin emiterea de ordine precise competente si pertinente, care se verifică tocmai prin Eficienta lor dovedita cu succes..

De aici provine perspectiva obiectivă a lui Mao. El se considera un administrator pentru care contradicțiile pot fi controlate prin alegerile pe care le face factorul obiectiv al necesitătii iminente si severe. Partidul determină care sunt contradicțiile principale și care sunt cele secundare, iar partidul analizează si decide ce soluție corespunde perfect in functie si de procesele materiale în joc.

Implicațiile practice ale acestei abordări pot fi observate în 1957, când Mao a publicat un alt articol, „Despre gestionarea corectă a contradicțiilor din rândul poporului”, în care a prescris un set de rezoluții pentru diverse conflicte care au avut loc în societatea chineză după ce Partidul a preluat puterea. Pe baza acestui fapt, birocrația/conducerea partidului a fost însărcinată să „determine” natura fiecărui conflict adus în fața sa și să prescrie o soluție în conformitate cu doctrina lui Mao.

Această abordare extrem de neformalistă și nu de sus în jos, ci cu activare orizontală a avut ca scop rezolvarea reală a problemelor din interiorul maselor, cu nțelegerea cauzelor lor materiale si gasirea unei solutii de succes neprescrise de sus.

Pote că Mao nu a prevăzut strct cursul real al Revoluției Chineze, dar nici stalistii, troschistii si alte culte comuniste nu au fost in stare sa-si proorocească sfarsitul din 1991.

Simplitatea a formulărilor lui Mao păreau mai ușor de înțeles, ele oferind un ghid util pentru înțelegerea dinamicii reale, subiacente a realitatii complexe nu văzute simplist, doar in alb si negru prin prisma „luptei de clasă”.

De nenumărate ori, ideile conținute în „Despre Contradicție” au fost invocate pentru a justifica idei fundamental chinezesti, nu marxiste, despre colaborarea de clasă.

„Despre Contradicție” se dezlănțuie împotriva „dogmatismului” impus de Cominternism, întregul său conținut apără traditia multimilenară chineză care poate ghida valid logica ideologiei noului Partid al Eficientei.

Fiind la putere, Mao a efectuat constant zig-zaguri dramatice cu o flexibilitate acrobatică. A trecut de la asigurarea independenței complete a Chinei, si a se opune imperialismului american timp de ani de zile, la o întâlnire cu Nixon în 1972. Aceste salturi dramatice au fost făcute toate pentru a asigura viitorul de success al Chinei fără să amestece diferentele idologice cu interesele comerciale.

Ignorand cu bună sttintă procesele fals dialectice si apreciind contradicțiile reale din societate, a dus la o previziune fericită, după incercări care mai reusite care nu tocmai fericite și ajungandu-se la consecințe benefice poporului chinez. Acesta este un motiv important pentru care China este astăzi o economie originală cu iz capitalist, dar fără a urmări profitul ci doar eficienta, pentru binele comunitatii..

Economia chineză este originală si invidiată chiar de cei ce o invinovăteau că are o economie planificată. Da, China are planuri mari, pană in 2030, pană in 2050 si asa mai departe, se pare ca tocmai planificarea inteligenta si nu abandonarea in necesitătile „pietei libere” este secretul succesului imens.

Atlanta 01/09/2025