Ce inseamna sa stii cine esti?

Last Updated on October 17, 2017 by Patrick

Cine sunt eu? Intrebare fara raspuns?

Care este cea mai importanta si cel mai des adresata intrebare din lume? Intrebarea: cine sunt eu? Nu pot sa nu-mi aduc aminte de acea faza din filmul Anger Management, cand Dr. Rydell il intreaba pe Dave, la o sesiune psihologica, “cine esti tu?”. Raspunsurile au fost antologice. Mai intai s-a prezentat, cu nume, prenume, ocupatie (adica profesie), ce kind of guy e, hobby-uri etc., inclusiv parerile prietenilor despre el. De fiecare data, doctorul il contrazicea spunandu-i ca nu-l intereseaza cum il cheama, nici ce profesie are, nici ce hobby-uri sau pasiuni are, ci pur si simplu cine este. Si asa si este in viata de zi cu zi. Cum am raspunde la aceasta intrebare? As spune ca la fel ca in acest film. Insa nu acestea definesc cine suntem. Dar oare exista definitie pentru aceasta?

Haideti sa plecam altfel sa raspundem sau sa incercam sa raspundem. Fiecare avem propria parere despre noi. Sigur, acestea se trag din experientele pe care le-am avut si le avem, si le vom avea, insa nici cu acestea nu am reusit sa raspundem. Daca reuseam, peste tot auzeam oamenii spunand cine sunt, acest fapt devenind o moda, la un moment dat. Iata ca nu se intampla acest lucru! Mai mult, destul de multi dintre noi nici nu ne mai punem aceasta intrebare. Am renuntat oare la ea? Nici pe departe!

Aceasta intrebare ne bantuie pretutindeni si mereu. Ne bate pe umar chiar si atunci cand o ignoram. Clipele dinaintea ultimei respiratii ne fac sa ne intrebam dinnou: cine sunt eu? Ce-am facut? Unde am ajuns? Pe deasupra acestora urmeaza regretele, o lista ori prea lunga, ori prea scurta, insa cu o greutate monumentala.

Am cautat prin trecut si am vazut ratacirile oamenilor si mi le asum punandu-ma in locul lor. Ma intriga faptul ca, de-a lungul timpului, am ratacit si mai mult amanand intrebarea. Dar putem oare sa raspundem la ea? Putem, oare, sa stim cine suntem?

Aceasta intrebare are o alta surioara de care fugim: exista oare Dumnezeu? Sau, cine este Dumnezeu? Exista, oare, un Creator (sa-i spunem divin) care a facut totul si toate inclusiv pe noi? Iarasi, ratacirile ne-am amanat aceste intrebari dar si pe a le lor raspunsuri.

O luam pe calea intrebarilor.

Cine m-a facut? De unde vin eu? Care este inceputul meu? Sau, am mai fost pe aici, pe Pamant? Vedeti? Dintr-una dam in alta si toate se influenteaza reciproc. Sunt semne pe un drum al nostru, intim. Sunt semne de circulatie. Cred ca, desi ajung sa fie, poate, multe intrebari, acestea contin chiar raspunsul. Nu vreau sa le transform in niste afirmatii, logic, pentru ca ele sa devina oarecum raspunsuri, insa citesc printre randuri si spatiile goale si imi dau seama ce lipseste si ce este. Prezenta! Acesta este raspunsul.

Prezenta este tot ce este si ramane. Prezenta este acoperita de catre rataciri. Prezenta suntem si nu suntem noi. Cand suntem prezenta, cand suntem somnul. Care somn este al constiintei. A cunoaste cine suntem vine din prezenta. Spatiul dintre randuri, cuvinte si litere este liantul pe care sunt puse informatiile. Informatia vad ca este ceea ce spun, iar cand tac cum sunt? Dorm? Cand da, cand nu. Dar cand sunt prezent stiu cine sunt.

La aceasta intrebare de baza, care trece dincolo de omenesc, e nevoie doar sa fiu prezent si deja am raspuns la ea. Raspunsul nu se detine asa cum detinem bani sau alte bunuri materiale, ci el este asteptand doar sa-l accesam, sa ni-l asumam. Raspunsul la aceste intrebari simt ca nu sunt intelectuale, de nerostit in cuvinte, insa cred ca putem spune cum am defini ceea ce suntem, in cuvinte. Raspunsul acesta tine de inteligenta fiecaruia, pentru a descrie in cuvintele de aici ceea ce apartine unei dimensiuni ce transcende pe aceasta.

V-ati intrebat vreodata de unde vine notiunea de masa, de scaun, sau geam etc.? Le-ati privit vreodata sincer pe acestea pe care le numim asa? Eu da, si m-am cutremurat. Parca ma trezisem dintr-un vis si, dintr-odata, vedeam ceva ce m-a uimit, m-a surprins. Nu, nu erau niste creaturi ca niste pitici zambindu-mi frumos, facandu-mi cu mana sau dansand jucaus prin fata mea, ori ascunzandu-se dupa ceea ce numim piciorul scaunului, ca sa ma suspectati ca am fumat ceva, ci pur si simplu am vazut lucrul fizic. Insa nu mai erau scaun, nici masa, nici geam, ci lucruri cum nu le-am mai vazut. Nimic nou, as fi spus, dar nu puteam. Erau altfel decat mi le inchipuisem.

Da, traim intr-o lume inchipuita. Razele de soare sunt singurele pe care nu prea le suportam si nu le putem pune etichete ca oricarui lucru. Ne scapa mereu. Dar avem etichete pentru totul si orice altceva. Si traim printre etichete. Vedem lumea prin intermediul etichetelor. Din pacate, aceste etichete devin din ce in ce mai negative, precum niste canibali care ne alearga mereu ca sa ne manance.

Se intampla, chiar, paradoxuri in lumea noastra. Majoritatea dintre noi suntem intelectual si emotional influentati (si creduli, docili) de catre o minoritate de oameni. Avem multe instincte, iar acesta pe care vreau sa-l mentionez este instinctul gregar, de turma, dar paradoxul este ca majoritatea urmeaza o turma mica, in loc sa fie invers. V-ati intrebat de ce oare? Am descoperit ca raspunsul sta in felul in care ne adresam cand raspundem la intrebarea “cine sunt eu?”. Raspundem prin “eu”, urmat de verbul “sunt”. Deci, eu sunt. Dar serios, cine este acest eu? Caci suna strain un pic. E ca si cum, dintr-odata, raspunde o eticheta care locuieste in noi. Insa nu ne nastem cu eticheta, aici este important, interesant. Nu ne nastem vorbind deja, adresandu-ne celorlalti de langa noi vorbind. Limba, ce este limba? O invatam mai tarziu, dupa ce corpul nostru dezvolta centri cerebrali ai vorbirii. Apoi vorbirea devine comandabila, iar mai tarziu in viata, in anotimpul hibernal al vietii noastre, devine comanda. “Adu-mi apa, mancare!”, “fa-mi patul!”, “ajuta-ma sa ma ridic din pat!”, sau poate chiar “tine-ma de mana!”. Imediat dupa nastere avem nevoie de alte lucruri si sfarsim existenta depinzand de altii. Tineretea si batranetea sunt si ele etichete, sa stiti.

Sa ne intelegem!

Dar suntem puternici. Ne putem, inclusiv, imbolnavi. Putem sa ne dezvoltam si alte lucruri in corp decat organele pe care le avem deja etc., de exemplu tumori. Aceste lucruri le facem dar inconstient, adica neavand habar ca noi facem. Putem, chiar, imbatrani, cum s-ar spune. Ne lepadam de culoarea parului, iar parul devine alb, nu brusc, ci treptat, in timp. In adolescenta facem sa ne creasca cosuri pe fata, pe nas, pe corp.. tot inconstient. Acest lucru se mai numeste ni se intampla. In Templum – in casa lui Dumnezeu. Nihil Sine Deo – nimic fara Dumnezeu, adica nimic fara Creator. Orice gand isi are ganditorul sau. Cine suntem noi?

Instinctul de turma de care vorbeam, cu al sau paradox ca turma mare urmam turma mai mica, este semnul ca ne-am inversat rolurile astfel incat turma mare se considera mica, neputincioasa, neghioaba sau cel mult mediocra si care nu merita ceea ce a primit. Exista multa mila divina, imi spuneau niste prieteni cu care ma mai intalneam. Apoi, turma mica se considera mare, precum soarecele care biciuieste mereu elefantul netot care mereu o da in bara. Micutul soarece se crede stapanul elefantului si considera ca elefantul nu poate trai fara el. Unde ti-e puterea elefantule?

Ne folosim un putin procentaj din creier, ne spun observatorii. Dar cum ajungem sa ni-l folosim pe tot? Exista vreo formula? Vreun medicament, ceva?

Nu cred ca mai incape discutie sa disecam lumea in care traim si s-o supunem lupei observarii atente. Cert este un lucru: intarziem sa raspundem la intrebare.

A stii cine suntem este o chestiune practica, nu teoretica. Astfel ca in momentul in care se adreseaza intrebarea “cine suntem?”, a o practica este raspunsul. Practica auto-cunoasterii este prezenta.

Save