Arta moderna o arta a degenerarii

Last Updated on August 1, 2016 by Patrick

M-am simtit nevoit sa scriu in acest capitol despre arta moderna, arta din zilele noastre, la inceput de secol XXI. Indraznesc sa spun ceea ce observ ne-la-locul-lui in acest domeniu, sau daca o putem numi arta.

Intr-un capitol anterior am spus ceea ce este arta, de fapt, iar acum vreau sa ma ocup de aceasta refulare a sentimentelor noastre reprimate in ceea ce am numi creatie artistica. Sunt multe persoane care incearca sa gaseasca o cale de a-si exprima ceea ce nu le-a fost permis sa exprime. Cand foarte multe conflicte se aduna interior si suna ceasul sa le confruntam, s-ar putea sa nu ne placa ceea ce iese la iveala. Haideti sa vedem!

Cel mai mare conflict in aceste cazuri cred ca este cel in care un om crede ca stie mai bine. As putea sa reformulez. Doi oameni stau de vorba, iar unul dintre ei ii da un sfat celuilalt. Daca acela nu vrea sa asculte va gandi in sinea sa ca “asta crede ca stie mai bine?!”, si atunci va respinge ceea ce poate fi un ajutor inovator, revolutionar si, de ce nu? .. divin. Si atunci se vor naste conflictele, din acestea competitive, care vor separa oamenii intre ei si de ei insisi. Dar nu numai atat. Acela care respinge ajutorul de orice fel va acumula in el insusi multe tensiuni, caci odata cu aceste conflicte se nasc si tensiunile ca emanatii, de fapt, ale respectivelor conflicte.

Ajungem intr-un alt punct in care poate omul nostru pleaca acasa cu impresia ca celalalt a vrut sa fie mai bun decat el si a incercat sa-l “dea gata”, cum s-ar spune in popor. Contrariat de ceea ce crede el ca s-a intamplat de fapt in mica conversatia cu seamanul sau, merge acasa cu un bagaj de impresii care il macina. Macinatul acesta cat si acumularea de balast redundant in interior duce intotdeauna la aberatii, la erori gramatical-matematice de mari proportii in propriul suflet. Si ceea ce iese la iveala este mai abominabil decat cel care proiecteaza mental asa ceva.

De aici, vreau sa spun, pleaca toate ororile acestea care au infricosat si amenintat lumea ca o vor face praf si pulbere cu toate standardele lor. Inclusiv omul a uitat ca al sau corp nu este o structura fixa ci un proces mobil perpetuu. Totul se schimba, se spunea. Dar ceea ce ne facea sa uitam acest lucru fundamental a fost materia prima a ultimului moment reamintit pe propriul ecran mental. Este minciuna lumilor.

Degradarea, sau mai bine spus coborârea si simplificarea, asadar involutia valorilor umane si intamplarile ultimelor mari razbooaie, celor numite mondiale, au dus la o abominatie de nedescris, pe planul artelor.

Dar totusi, as vrea sa ma intorc la conversatia antologica a celor doi oameni care se cunosc intre ei, iar cel care aude sfatul celuilalt spune: “cum poti sa spui asa ceva!”, si atunci se produce ruptura de tip excomunicant. “Iesi din parohia mea caci nu te mai recunosc!”, va sa zica acela ce nu poate primi sfatul prietenului sau fratelui cu care tocmai sta de vorba. Si atunci spune ca “am sa-mi urmez propriul sfat, caci eu stiu mai bine!”. Impreuna joaca intr-o “hora” fara de sfarsit.

Asa cum am spus, arta reala exprima frumosul, iar falsa arta, urâtul.

La inceputul secolului XX, Pablo Picasso experimenteaza in lucrarile sale stilul cubist. Prin acesta incearca sa abstractizeze frumosul in aparenta sa, incearca sa demitizeze ceea ce apare in fata ochilor, de parca ochii si creierul ca instrumente de interpretare a informatiilor universale sunt nule pentru cel care experimenteaza lumea. Frumosul, astfel, devine urât in sine insusi prin disecarea formelor, prin destrabalarea liniilor si accentelor care duce la involutia sau simplificarea contururilor catre simpla schita care, desi ar trebui sa fie atat liant cat si drum catre forma rezultat final, catre scop, devine, totusi, sugestie cum ca totul este urât si nu ar trebui sa ne mai batem capul sa apreciem Creatia, Universul. Aceasta demitizare apartine unor oameni bolnavi in sufletul lor de tristeti si dezamagiri fata de lume si mai ales fata de ei insisi.

Cubul este o forma perfecta, spune geometria sacra. Toate laturile sale sunt egale dar sa intelegem ce este o latura. Aceasta este o fateta, un aspect, iar unele dintre ele raman ocultate, in spatele celor din fata, dincolo de aparente. Aceasta demitizare a fanatismului cubist scoate la iveala pe cele ascunse si astfel cubul nu mai este cub, omul nu mai este om, ci o abstractiune, natura nu mai este natura, iar Dumnezeu, Divinitatea, nu mai este Dumnezeu. Prin aceste comportamente denota aroganta extrema, desi foarte subtila, imbracata in felurite fatete bine-intentionate, si de asemenea mai denota si invidie fata de lume, fata de semeni, fata de ei insisi si fata de Creator. O pizma mistuitoare.

“Las-o asa cum este” sau “las-o sa fie” ar spune Vocea Interioara.

Exista abstractiuni in Natura, evident, dar acestea pot fi doar pasi catre apogeu, catre imaginea de top, superioara, catre desavarsirea ei, catre atingerea scopului ei, sau pot fi doar aparente percepute si interpretate de catre propria noastra Constiinta. Nu ne putem baza pe aceste perceptii si interpretari inca, deoarece nu avem Constiinta pura si eliberata de orice fel de influente externe acesteia. Cand ne vom purifica, cand ne vom vindeca, cand ne vom trezi, atunci vom vedea clar ce este ceea ce trebuie sa vedem la ceea ce privim. Aceste persoane bolnave in Sufletele lor au uitat de ei insisi si de capacitatile si slabiciunile lor si de aceea s-au pripit cu concluziile. Astfel s-au dat nastere acestor curente de opinie din lumea artei care au urâtit-o. De asemenea, aceste persoane nu au fost niciodata indragostite cu adevarat.

Arta moderna in prezent are multi reprezentanti, multi partizani si multi care o experimenteaza. Nu este nimic gresit in a experimenta, in a invata, in a trai, insa este o diferenta majora intre cei care traiesc constient propriile procese emotional-mental-congnitive si cei care doar isi exprima mecanic propria inconstienta cu tot ceea ce contine ea, daca este posibil. Cand avem scopul clar de a invata din ceea ce experimentam, de a extrage si asimila esenta, rezultatele sunt intelepciunea, bagarea de seama si constiinta, sau auto-constiinta.

Tot pe la inceputul secolului trecut, al XX-lea, mai exact prin 1917, un anumit personaj care se auto-intitula artist, pe nume Marcel Duchamp, a expus in galeriile de arta din Paris “Pisoarul” ca opera de arta. Aceasta urma sa fie un pumnal bine infipt in coloana vertebrala si in inima artei mondiale. A fost un teribil semn de degenerare in lumea artistica. A avut, de asemenea, scopul de a-si bate joc de snobismul dogmaticilor artei de pana atunci, dar a atins si arta in general. Este adevarat ca sunt persoane amatoare de arta insa adevaratii artisti exista si ei si acestia au fost afectati, de asemenea, de aceasta farsa pe care a jucat-o personajul nostru.

In 1968, Duchamp a fost intervievat de BBC si i s-a pus intrebarea daca este adevarat sau nu ca a devalorizat arta si daca el insusi a spus ca lucrarea sa de arta este arta pentru ca asa spune dânsul. Raspunsul sau a fost: “nu-mi pasa de cuvantul arta pentru ca a fost foarte discreditat.. am vrut sa ma descotorosesc de el pentru ca, pana astazi, foarte multi oameni au facut acelasi lucru cu religia.” Astfel a ajuns sa faca jocul farsorilor ideologiilor fanatice de tip materialist, impotriva celor spiritualiste. Nu a facut decat sa contribuie la distrugerea creativitatii, la inabusirea constiintei umane.

Un artist este de asemenea un om de stiinta si profund religios. Religia nu poate fi separata de arta. Daca in primele zece secole dupa Cristos asistam la o inflorire a artei avand subiecte religioase, dupa apogeul lor a urmat un declin puternic catre secularizarea artei, catre eliminarea totala a subiectului religios, divin. Astfel arta a devenit pur materialista si lipsita de sens. S-a subiectivizat precum creatorii sai.

Dupa Duchamp, un tumult de pseudo-artisti au rasarit peste tot in lume si au dus mai departe aceasta bataie de joc la adresa artei creând multe nimicuri pentru a arata lumii ca orice lucru poate fi arta. Din pacate, nu au inteles sau au refuzat sa inteleaga ce este arta de fapt. Frumosul, treptat, a disparut din arta pentru a face loc urâtului. “Realitatea” de zi cu zi, deranjanta, evident, pentru cei care au transformat lumea si viata intr-o problema si nu intr-o posibilitate de a se desãvârsi, a devenit subiectul acestei arte. Abjectul, absurdul, aberantul si anormalul s-au vrut a deveni lucruri cotidiene firesti.

In continuare, de-a lungul anilor si deceniilor secolului trecut, arta abstracta a devenit motiv de “viziune geniala” pentru artisti, spun acestia. S-a cazut iarasi in demitizarea firescului din vietile noastre. Multe din mâzgalelile fara noima a creatorilor lor au devenit scumpe opere de arta sub pretextul, evident, ca aceasta este realitatea, captand acestia cu putinele lor forte interioare. Intr-adevar nu au dus la nimic decat la portretizarea banalului sau a insubstantialului, a lipsei de continut in asa-zise opere de arta si in nici un caz a realitatii universale. De fapt, s-a contribuit dinnou la demitizarea si distrugerea frumosului, crezandu-se un simplu concept sau “mit social” ca multe altele de acest fel.

Evident ca in spatele aparentelor lucreaza o matematica ce nu poate fi cuprinsa de o minte plina de concepte si astfel este numita abstracta, insa pentru constiinta contemplativa este o simfonie a vietii, a fericirii si a valorilor care danseaza divin in jurul originii lor care este lumina, si dimpreuna pentru a sustine intreg Universul. Nu pot fi separate deoarece, intr-o prima instanta, sunt interconectate. Fac parte dintr-un intreg. Asa si religia cu arta, stiinta si filozofia ce a fost bascalizata de materialistii din cele doua secole dinainte celui in care ne aflam astazi, si considerata pura fantezie caci acolo unde nu se vede nimic, acolo unde omul nu-si percepe propriul interior si nu are o viata launtrica, atunci este capabil sa spuna inclusiv ca nu exista Dumnezeu, cu un surâs machiavelic in colturile gurii.

Spun, acesti reprezentati ai artei moderne, ca orice lucru poate fi considerat arta daca asa se doreste. Oricine, prin libera exprimare, chiar daca ceea ce spune sunt non-valori, nimicuri, gunoaie sufletesti iesite pe gura, poate sa isi declare orice obiect facut de el/ea ca obiect de arta daca asa vrea.”Este arta pentru ca asa spun eu ca este!”, fiind expresia lor de baza. Atunci spiritualistii pesemne ca au spus: “Este Dumnezeu pentru ca asa spun eu ca este!”. Dar arta nu este asta, nu este obiectul de arta.

Foarte multa lume spune “fac arta!”. Aceasta afirmatie trebuie sa se refere nu la obiectul artistic in sine, care este arta, spun ei, ci la maestria lor, la desavarsirea lor. Arta este dincolo de acel obiect rezultat al ei. Asadar, arta este originea sa.

Mai departe, de-a lungul secolului XX asistam si la alte schimbari. “Arta de dragul artei”, o abordare nihilista unde dinnou apare ideea lipsei de continut izvorata din ideea existentialista ca viata nu are un sens in sine si nu are un continut transcendental, asadar anuland dinnou Constiinta si de asemenea Divinitatea. Acestea au dus la industrializarea in continuare, dar si mai mult a artei si a creatilor artistice transformandu-le in productii de masa. Multe miscari au luat nastere dupa urma acestor stabiliri de norme si apoi asistam la consumismul in arta care promoveaza satisfacerea lacomiilor si orgoliilor artistilor si clientilor lor. Daca viata nu are sens atunci nici arta nu ar trebui sa aiba, conform spuselor lor.

Iata ca in absenta constiintei, datorita somnului constiintei acestor persoane care au creat aceste ideologii sau curente de opinie, contemplarea vietii, daca o putem numi asa, s-a realizat prin prisma lentilelor murdare ale psihicului lor subiectiv. In virtutea imbutelierii psihicului lor au perceput aceasta cum ca viata nu are un sens in sine si nici transcendenta. Este ca si cum este pura mecanica, iar noi suntem pure masinarii, niste simpli roboti fara constiinta. Insa viata este o potentialitate continua si doar depinde de noi sa-i dam continut, forma si sens, sau scop.

De aceea este necesara trezirea constiintei noastre ca sa putem sa intelegem cu adevarat ceea ce contemplam. Altfel nu se poate numi contemplare. Aceasta trezire a constiintei se face pe baza de socuri constiente dar avem nevoie si de repere. Aceste persoane ale artei moderne degenerate, in mare parte nu au si nu au avut repere, nu au primit o cunoastere reala a vietii, a lumii, a sinelui de care sa se poata ancora. Cred cu fermitate ca daca ar fi avut le-ar fi trezit sau stimulat sa se trezeasca un pic constiinta pentru a merge mai departe si a se auto-explora ca sa nu mai comita astfel de absurditati.

Secularizarea si negarea lui Dumnezeu, negarea Sufletului si Constiintei Umane, tentativele de demitizare a tuturor acestor factori din vietile noastre, inclusiv demitizarea Naturii, omului in sine si eliminarea continutului din arta au dus la golirea vietii oamenilor prin distrugerea creativitatii. Avem nevoie de Creativitate asa cum avem nevoie de Frumos, de Iubire, de Constiinta si de Dumnezeu, nu pentru a crede in mituri caci acestea nu sunt mituri. Pentru Sufletul experimentat acestea sunt reale, sunt fapte adevarate. Fara Creativitate si fara Iubire nu ar exista arta, nici viata, nici Dumnezeu, nimic. De aceea indiciul principal in depistarea acestor falsuri, acestor fraude intelectuale care sunt ideologiile sau curentele de opinii, este aceasta: lipsa creativitatii, lipsa lui Dumnezeu si lipsa Constiintei intentionat provocate.