Thomas Fazi – America a castigat razboiul Europei

De la invazia Rusiei in Ucraina, liderii occidentali au facut tot posibilul pentru a-l condamna pe Putin si pentru a-si exprima solidaritatea cu victimele conflictului. Si totusi, nu putem sa nu suspectam ca, in spatele usilor inchise, ei ridica toasturi in cinstea presedintelui rus.

La urma urmei, acest razboi nu este nimic mai putin decat o mana cereasca pentru elitele occidentale. Pe plan intern, este bine cunoscut faptul ca perioadele de criza internationala sau de razboi au tendinta de a spori popularitatea guvernului sau a liderilor politici ai unei tari (efectul „rally-around-the-flag”) – mai ales daca tara in cauza nu are de fapt bocanci pe teren si, prin urmare, sicrie care se intorc acasa, caz in care este vorba de un castig fara durere.

Poate ca va amintiti satira Wag the Dog din 1997, in care presedintele SUA cere ajutorul unui producator de la Hollywood pentru a inventa un razboi fictiv in Albania pentru a distrage atentia alegatorilor de la un scandal sexual in care este implicat. Fiecare lider occidental important ar avea nevoie de o injectie de stimulare similara. Joe Biden, Boris Johnson, Emmanuel Macron si Justin Trudeau au inregistrat performante abisale in sondaje, in mare parte din cauza modului dezastruos (daca nu chiar autoritar) in care au gestionat pandemia si consecintele sale sociale si economice.

Cele mai recente date arata ca efectul de raliere in jurul steagului isi face deja efectul: ratingurile de aprobare pentru toti liderii occidentali au inregistrat o crestere semnificativa de la inceputul razboiului. Biden s-a bucurat de cea mai buna transformare dintre toate, trecand peste noapte de la Sleepy Joe – bunicul jenant cunoscut pentru ca se basea la petreceri – la „liderul lumii libere”, asa cum s-a autointitulat in discursul sau de saptamana trecuta despre starea Uniunii.

Dar in joc este mai mult decat cateva puncte procentuale in sondaje. La un nivel mai profund, se pare ca am intrat intr-o etapa deosebit de decadenta a capitalismului occidental. In prezent, elitele conducatoare sunt din ce in ce mai incapabile sa genereze un consens societal sau o hegemonie, atat in termeni materiali, cat si ideologici – din cauza tendintei innascute a neoliberalismului catre niveluri tot mai mari de concentrare a capitalului si a dispretului sau fata de participarea si imputernicirea democratica – si, prin urmare, sunt fortate sa se bazeze pe masuri represive si militariste pentru a ramane la putere si pentru a inabusi orice provocari la adresa autoritatii lor.

De aici nevoia lor de o stare de criza sau de urgenta mai mult sau mai putin permanenta, capabila sa justifice astfel de masuri. Ceea ce ar putea ajuta la explicarea motivului pentru care Occidentul pare sa se fi impotmolit intr-o stare perena de „criza” in cea mai mare parte a ultimilor 20 de ani: criza terorismului global de dupa 11 septembrie 2001, criza financiar-economica de dupa 2008, criza pandemica si acum, exact cand aceasta din urma parea sa se diminueze, criza militara din Ucraina. Toate acestea pe fondul unei crize climatice si ecologice din ce in ce mai grave. Intr-adevar, „criza” nu mai reprezinta o abatere de la norma, ci este norma, punctul de plecare implicit pentru toate politicile din Occident.

In acest sens, incadrarea Covidului ca fiind un „razboi” – starea de exceptie suprema – nu a fost un accident. Dar nimic nu bate un razboi adevarat atunci cand vine vorba de a mobiliza oamenii in jurul status quo-ului. Acest moment este menit sa exacerbeze tendintele ingrijoratoare care au aparut in timpul pandemiei: consolidarea mass-mediei, recurgerea flagranta la o propaganda grosolana, inchiderea oricarei forme semnificative de dezbatere publica, „anularea” vocilor disidente, precum si demonizarea si criminalizarea oricui se intampla sa fie inamicul public al momentului – ieri, cei nevaccinati, astazi, „pro-rusii”.

La nivel international, transformarea in arma a suferintei ucrainenilor s-ar putea dovedi chiar mai benefica pentru elitele occidentale. Ordinea lor nu se afla doar intr-o criza interna, ci si pe plan extern. Este amenintata de ascensiunea unor noi puteri regionale – in primul rand China, dar, intr-o anumita masura, si Rusia. In SUA, inca se lupta sa accepte faptul ca „momentul unipolar” s-a incheiat. Lumea noastra este multipolara, indiferent daca Departamentul de Stat de la Washington doreste sau nu acest lucru. Criza din Ucraina este, in multe privinte, un rezultat al acestei negari colective, al incapacitatii Occidentului de a concepe o noua ordine si al visului sau prostesc de a intoarce cumva ceasul inapoi in anii ’90.

Prin amestecul in Europa de Est si prin ignorarea intereselor de securitate ale Moscovei, Occidentul a invitat conflictul din Ucraina. Este demn de remarcat faptul ca SUA adopta acum impotriva Chinei aceeasi strategie de incercuire militara care a sfarsit prin a-l declansa pe Putin. Atunci cand o criza similara va izbucni cu China la un moment dat, nimeni nu ar trebui sa fie surprins.

Evenimentele din Ucraina fac din ce in ce mai probabil un astfel de conflict. Si asta pentru ca ele ofera Occidentului si aparatelor sale militaro-industriale scuza perfecta pentru a starni un nou Razboi Rece si a militariza politica externa occidentala, sub pretextul apararii „lumii libere” de un nou Imperiu al Raului ruso-chinez. De asemenea, ajuta si faptul ca miliarde de dolari asteapta sa fie facute in acest proces. Intr-adevar, producatorii de arme isi ling buzele la aceasta perspectiva.

Consecintele pentru Europa vor fi profunde. Din punctul de vedere al SUA, aceasta impiedica consolidarea relatiilor ruso-europene si aparitia unei realitati geopolitice eurasiatice. Permite SUA sa isi reafirme hegemonia asupra Europei, in special asupra Germaniei. Intr-adevar, mai multi comentatori au sustinut ca criza din Ucraina a fost partial fabricata de SUA pentru a torpila controversatul gazoduct Nord Stream 2.

Aceasta conducta a fost vehement opusa de fiecare element al establishmentului american, de la Joe Biden la Donald Trump. Nu este un secret ca, datorita „revolutiei sisturilor”, SUA este acum un concurent direct al Rusiei in domeniul exporturilor de gaze naturale. Dar si mai important, SUA se temeau ca relatiile mai puternice si mai prietenoase dintre Germania – si, odata cu ea, restul UE – si Rusia ar fi ciopartit dependenta Europei de umbrela de securitate a Statelor Unite.

Ei bine, ca urmare a evenimentelor recente, gazoductul a fost pus in asteptare o data pentru totdeauna. De fapt, in Europa se vorbeste despre cum sa se „decupleze” odata pentru totdeauna de gazul rusesc (asta daca Putin nu decide sa inchida robinetul inainte). Aceasta este o dubla victorie pentru SUA. Este probabil ca Europa sa se orienteze catre SUA pentru importurile de gaze, pe masura ce relatiile cu Rusia se racesc. Iar tensiunile cu Rusia au stimulat deja sprijinul european pentru NATO, care devenise caldut in ultimii ani. Rezultatul: SUA isi mentine controlul militar asupra Europei.

Merita sa ne amintim ca, nu cu mult timp in urma, Macron a diagnosticat NATO ca fiind „lipsita de creier” si a cerut ca Europa sa isi construiasca propriul sistem comun de aparare. Atat Franta, cat si Germania au reactionat cu echivalentul diplomatic al dezgustului la noul pact de securitate dintre Australia, SUA si Regatul Unit (AUKUS). Acest lucru apartine trecutului: acum, liderii europeni se aliniaza din nou pentru a-si jura credinta neconditionata fata de NATO – si pentru a-si spori cheltuielile militare si, prin urmare, contributia la Alianta.

Luati in considerare pivotul politicii externe a Germaniei – anuntul ca isi va creste cheltuielile militare la peste 2% din PIB ca raspuns direct la situatia din Ucraina. Se pare ca Suedia si Finlanda au luat in considerare aderarea la NATO; Elvetia pune capat statutului sau de neutralitate si se alatura sanctiunilor UE privind activele rusesti. Chiar si Irlanda, neutra timp de un secol, ia in considerare aderarea la NATO. Cresterea cheltuielilor militare in Europa inseamna ca mai multe echipamente militare americane intra pe continent. In plus, criza de-a lungul flancului estic al Europei, daca se va prelungi, va impiedica in mod inevitabil relatiile comerciale cu China. Pentru America, perspectiva geopolitica pare lipsita de nori.

Autonomia politica a UE va fi redusa, in masura in care considerentele militare – determinate la Washington – vor prevala asupra altor preocupari. De acum inainte, va fi mult mai greu pentru UE sa pedepseasca tari precum Polonia si Ungaria pentru presupuse deficiente in „statul de drept”, avand in vedere importanta lor strategica pentru NATO. Dupa cum scrie Wolfgang Streeck: „Pe scurt, pe masura ce Europa de Vest este redata ‘Occidentului’, UE este redusa la o utilitate geoeconomica pentru NATO, adica pentru Statele Unite. Evenimentele din jurul Ucrainei arata mai clar ca niciodata ca, pentru SUA, UE este, in esenta, o sursa de reglementare economica si politica pentru statele necesare pentru a ajuta ‘Occidentul’ sa incercuiasca Rusia pe flancul sau vestic… Implicatia pentru von der Leyen si multimea ei este confirmarea statutului lor subordonat”.

Asta nu inseamna ca aceasta criza nu este o oportunitate si pentru elitele UE. Ea le ofera o sansa, in sfarsit, de a avansa planurile pentru o „politica de aparare comuna”, lucru pe care Macron il sustine de mult timp. Chestiunea a fost controversata, atat la Washington – unde se temea ca o Europa independenta din punct de vedere militar ar fi mai putin dependenta de SUA –, cat si la Berlin, care era sceptic in privinta ajutorului acordat Frantei pentru a folosi UE ca acoperire pentru ambitiile sale globale. Opinia publica din Europa nu a imbratisat niciodata aceasta idee.

Cu toate acestea, conflictul din Ucraina a spulberat orice indoiala. Pentru prima data, UE sprijina statele membre in furnizarea de echipamente militare catre Kievul aflat in conflict, mobilizand 500 de milioane de euro in cadrul Instrumentului european pentru pace. Acesta este un exemplu clasic al strategiei de lunga durata a UE de integrare prin criza: exploatarea momentelor de teama si dezorientare a publicului pentru a aprofunda pe ascuns un proces de integrare care nu are sustinere populara.

Din perspectiva SUA, astfel de planuri nu reprezinta o amenintare directa in acest moment, atat timp cat masina militara a Europei ramane sub comanda efectiva a NATO. Ramane de vazut daca ele vor crea tensiuni transatlantice in viitor. Pentru popoarele Europei, niciuna dintre optiuni nu este deosebit de atragatoare. Fie o armata europeana sub egida institutiilor de securitate americane, fie una sub egida Frantei si a unei Germanii remilitarizate? Orice s-ar intampla, inarmarea UE – o institutie cat se poate de nedemocratica si oligarhica – ramane o idee proasta. Dar razboiul este un fleac, asa cum a afirmat celebrul general de divizie Smedley D. Butler, si nimeni nu vrea sa fie lasat pe dinafara.

Traducere si adaptare dupa unherd.com.